Frunze de dor
după Ion Druță
Regie și adaptare: Alexandru Cozub
Scenografie: Iurie Matei
Pictor costume: Stela Verebceanu
Mișcare scenică: Oleg Mardari
Data premierei:
Durata spectacolului:
Genul:
Sala:
Omul singur în calea războiului, lumea satului într-un univers în perpetuă transformare, iubirea și valorile casei, copilăria cu (ne)fericirile ei – toate reprezintă un caleidoscop de emoții și stări scenice la care spectatorul va lua parte.
DISTIBUȚIA
Gheorghe
Rusanda
Domnica
Scridon
Trofimaș
badea Mihalache
lelea Catinca
mătușa Frăsâna
badea Zânel
Toader
mătușa Mafta / săteancă
poștarul / fotograful / cioroiul / elev / sătean
moș Dănuță / sătean
instructorița Ekaterina Andreevna / săteancă
Verunea / elevă / țiganca / săteancă
Vasile Pânzaru / neamțul / marinar / sătean
Ichimaș / mânzul Vasca / elev / sătean
fetița / elevă / săteancă
lelea Artina / săteancă
fetița / elevă /săteancă / capra
directorul clubului / polcovnicul / sătean
staroste / calul / sătean
staroste / calul / sătean
CRONICI
Rusanda și Gheorghe, pe lângă frumoasa lor dragoste smulsă din rădăcini de lumea cea nouă, sunt și personajele care sunt supuse dezrădăcinării existențiale. Rusanda va fi tovarășa învățătoare, iar Gheorghe nu știm cine va fi când se va întoarce din armată. Domnica și Scridon întruchipează din plin transformările pe care le suportă țăranul. Există în felul lor de a fi o nevroză a timpului și a schimbării. Clubul înlocuiește biserica, munca la grămadă va sustrage țăranul din deprinderea și e(ste)tica lui de a se întâlni în solitudine cu pământul ca într-un ritual sacru.
Este extraordinară capacitatea regizorului de a face din fiecare personaj un eveniment dramatic, indiferent de ponderea sa în economia reprezentației. Alexandru Cozub a făcut din povestirea druțiană un epos basarabean. Un epos al țăranului în 1945, cu un fundal sumbru al războiului, cu lumea omului roș venit dinspre orizonturi, cu omul mic sub război, cu iubirile zdrobite de vremi, cu o copilărie zdrențuită, cu dorurile și visele umane distruse.Gheorghe (Vlad Ropot) amintește de personajele din filmul „Days of Heaven” de Terrence Malick. Jocul lui, felul de a transmite dramatismul vieții lui, a țăranului pe cale de dispariție ca pătură socială, ca set de valori umane este unul nou, chiar neobișnuit. Domnica (Corina Rotaru) ne propune un rol antrenant, dozat, cu nerv. Scridon, țăranul-bufon, e tânărul care a învățat să râdă, să glumească, pentru a nu plânge. Un joc marca Alexandru Pleșca la cel mai înalt nivel. El asigură evitarea alunecării într-o jale și un dor perpetuu, de care publicul basarabean a cam obosit. Cu Scridon râzi, cu el simți că viața poate fi luată și altfel, că ea este un fel de râsu-plânsul. El e și saltimbancul spectacolului, la modul cel mai etimologic posibil. El sare, cade, se rostogolește, precum viața și toate ale ei. Dansul cu Domnica este despre înălțare, un catharsis prin frumos, și cădere într-un cotidian trist. Rusanda (Rusanda Radvan) e fata timorată, care abia de învață să pășească prin viață și actoricește îi simțim această frică. O foarte bună expresie teatrală a privirii, știe să facă cu ochii ceea ce mulți nu sunt în stare să realizeze cu întregul său corp, altă dată, în alte spectacole. Abilitatea de a produce episodic chipuri de pantomimă, de a propune scurte flash-uri de mim feminin o face specială. Trofimaș (Dan Melnic) – un joc excepțional. O capacitate fenomenală de a se transpune în mintea și corporalitatea unui copil. Actorul „lucrează” în scenă la maximum, e ubicuu, e sus, e jos, e mereu pe undeva. El e copilul care trezește toate instinctele materne posibile. Și Dan Melnic a știut și a putut să îl întruchipeze de o manieră memorabilă.Ghenadie Gâlcă este o prezență deosebită. Ține de felul lui teatral de a fi. Ghenadie Gâlcă este actorul-intelectual și cam toate rolurile lui duc într-acolo. Aici el e omul care a făcut un pas din mulțime, care iese cumva în afara entității gregare. El e poștașul Mișa, e fotograful de la iarmaroc, e cioroiul cel viclean care trage pe sfoară puiul de om, e elevul care mănâncă la lecție – un gest de frondă copilărească, e săteanul care mereu are o vorbă de spus împotrivă, aproape un Gică contra. Uimește și place felul lui de a da de fiecare dată o altă înfățișare a ceea ce joacă.Arătarea lui bădița Toader (Mihai Zubcu) – un procedeu bine realizat actoricește și regizoral. E bine dozat, așa cum îi stă bine unei fantasme. Vocea care cântă, o voce a satului (Aliona Triboi) este o vedenie vocală și ea, un arhetip-matrice sonic care îi conține pe toți. Instructorița Ekaterina Andreevna (Doriana Zubcu) aduce o notă aparte în tot ce se întâmplă în fața spectatorului. O actriță cu o forță colosală de transfigurare scenică (am urmărit-o în mai multe spectacole). Are o capacitate inedită de a rosti replica, de a transmite o energie verbală care te implică în tot ce face ea acolo, așa de parcă te-ar lua de mână și te-ar purta cu ea prin text, scenă, culise. Știe foarte bine cine este, de ce și pentru ce iese la rampă. Igor Babiac în rolul învățătorului Pânzaru amintește de acei intelectuali basarabeni cu scoală românească puși înslujba sovietelor. El vorbește o limbă literară, normată, pe când ceilalți vorbesc în grai. O soluție regizorală bună. Un actor cu un simț bun al contextului scenic. Știe cât și până unde să joace.
Caii sunt o găselniță care amuză, care diluează tensiunea, care îi permit spectatorului să mai râdă, să reușească să mai șteargă lacrimile trădătoare care curg. Iurie Focșa, Valentin Zorilă, Nicu Suveică sunt niște centauri ludici care amuză. Vocea lui Nicu Suveică, cu un fel dezarmant de a te capta, te face să râzi, să vibrezi, să intri în acel joc. Iurie Focșa e mânzul cel drag, e Vasca, calul năzdrăvan din basme, pasul lui ecvestru, mișcările lui scenice distrează și, totodată, îți trezesc un fel de sensibilitate pentru tot ce este viu. Tot Iurie Focșa, în rolul lui Ichimaș la club, exemplifică cazul în care un actor bun nu are nevoie de un rol central, el face din orice rol un nucleu, un nod al întâmplării dramatice. Pentru că un rol nu este neapărat cât, dar cum și ce.
Nu există nici un decor fix pe scenă. Scena e goală. Recuzita mereu în mișcare sugerează marile transformări umane și sociale. Actorii își aduc mobilierul, plugul, căruța, lada, etc. Le cară pe toate ca pe niște cruci ale existenței lor. Scena e goală, căci lumea e golită, e lipsită de sens. Finalul în care Gheorghe își duce snopul de porumb în spate ca pentru crucificare e grăitor din plin. E și ceva mioritic acolo, o conține textul druțian. Fotografia de la iarmaroc, scena petrecerii la gară a lui Gheorghe sugerează subtil o nuntă ratată, care nu a avut loc, o moarte a unor relații umane care au fost distruse, a unor stejari care au tot fost tăiați.
Am şi spus-o în altă parte: cultura basarabeană se ţine pe principiul lăstarilor, lăstarii au crescut, au produs altoiul şi au astupat breşa din pădurea secerată. Aceasta suntem: frunza autodidactă, care încearcă să tot ardă etapele, să transforme în lemn vegetalul verde şi fragil al începuturilor, al eternei reluări basarabene.Maria Pilchin
Cand Ion Druta scria “Frunzele de dor” în mica-i cămăruță din subsolul casei de pe strada Hancesti (pe atunci se numea, bineînțeles, Kotovskii) mai erau aproape 10 ani pana a apărea eu pe lume. Maică-mea era elevă la Școala pedagogică din Orhei, iar taică-meu -student la tehnicumul de constructie din Hancesti (pe atunci Kotovsk). Coincidențele, așa cum știm deja, nu sunt niciodata intamplatoare…
Erau încă 10 ani pana cand destinul ar fi făcut să se întâlnească în satul de baștină al tatălui meu – ea tanara invatatoare la primare, el – tanar mecanic în colhoz. Și satul meu era sat de razesi sadea! Ctitorie al lui Ștefan cel Mare, nu glumă!
Mă gândesc deseori ca încă în scoala, citind”Frunzele” mi-i închipuiam pe Rusanda și Gheorghe ca și cum ar fi fost părinții mei în tinerețe. Ba și buneii mei Aftinia și Dumitru și alți consăteni ai mei capatau în acele lecturi trăsăturile lui Scridon cel poznaș, al lui Misha poștarul, al lui badea Mihalache sau ale mătușii Artina. Ca sa nu mai zic ca toti baietii (care nu erau flăcăi, ca flacaii își puneau “letna” (așa i se zicea la Bardar sacoului sau jachetei barbatesti) pe umeri si tranzistorul subsuoara si se duceau “la vale la club”, dar Trofimasii zic ridicau o mama de praf pe drum cu niște roți de metal care mai mari, care mai mici, aninate nu știu cum la un bat pe care le fugareau de zor dându-și aere de șoferi de camion, de tractoristi sau de șoferi de gazic sau chiar de “pobezica” , ultimele doua fiind mașinile “de lux” ale conducerii colhozului de pe atunci, fiind în topul aspiratiilor masculine ale vremii în materie de soferie.
Trecuse zece ani de cand au apărut “Frunzele de dor” și încă zece pana cand nu că le-am citit, dar am putut descifra cumva inițial vraja acestui text drutian uimitor de simplu la prima vedere. Au urmat apoi ani și ani de alte lecturi , de alte experiențe, de apropiere de filozofia lui Druta care mie personal nu mi s-a părut niciodată vetusta sau plictisitoare.
Mă și mir, după vizionarea spectacolului cu același nume de pe scena Teatrului Național “Mihai Eminescu” că există multă lume care îi atribuie operei lui Ion Druță asemenea calificative. Or, dacă vrem sa ne apropiem cât mai mult de înțelegerea fenomenului “românilor basarabeni” ar trebui după mine să-l citim pe Druta ca pe Vechiul și Noul Testament laolaltă.
E adevărat, lumea “Frunzelor de dor” a apus demult. Deja cand eram eu cu prietena mea, Viorica, fata mare de mers la nunți la joc cum ar veni (adică după clasa a opta) fetele nu se mai gândeau la măritiș la anii astea ci stiau ca trebuie sa “termine zece clase” si sa-si caute o profesie, ma rog, cum le erau gusturile. Lumea lucra de zor la colhoz, la brigada si in zvenou, ca de cand lumea, desi nu trecuse decat 30 de ani de cand țăranilor li se luase pamantul pe care l-au jinduit de secole si l-au lucrat cu atata dragoste dar si cu atata sange. Biserica din sat nu a fost inchisa niciodata, in schimb in satele din raza a zeci de kilometri – da si lumea venea mai cu frica, mai pe-ascuns la Bardar la un botez, la o cununie, sau de Paste si de Craciun. Starea de spirit ce domnea in satul basarabean fremata in bataia vantului timpurilor, un fel de l’air du temps cum ar veni ( frunzele freamata si ele rezistand doar cat sunt verzi si viguroase si cedand slăbite și îngălbenite in toamna) in satul basarabean in 1945 cu toti feciorii lui pierduti in război, cu toată neliniștea asta profunda a taranului pentru roada mainilor sale si pentru pamantul sau, ca nimeni nu mai stia ce si cum va fi, cu batranii care isi pierdeau rostul vietii fara mersul la marturisire si impartasanie, cu tinerii convertiti la “viata noua” dar despărțiți de trairile firești si obiceiurile care se armonizau perfect cu felul de a fi a basarabenilor.
Iata ce material complex, enigmatic, plin de momente care pareau a fi de-a dreptul imposibile de dramatizat si montat in scena si-a aburcat in spate si in viziunea sa regizorala Sandu Alexandru Cozub. Si le-a aburcat aidoma snopilor de porumb , aburcati in finalul spectacolului de Gheorghe Doinaru , eroul principal, care parea ca aburcase in spatele sau tot greul “lumii si al vremurilor noi”, picat pe umerii taranului basarabean.. Frumoasa si sugestiva metafora la fel de frumos si sugestiv realizat fiind si spectacolul. De la lavitele de pomina, unicul mobilier mai de soi in casa taranilor , acelea care erau tinute in casele mari sub fotografiile din ramele albastre si folosite la nunti si cumatrii pentru asezatul musafirilor, tot ele slujind drept suport sicrielor celor plecati la Domnul , de la aceste lavite si prin intermediul lor regizorul Cozub construieste o lume intreaga in scena. Acestea pot fi mese si scaune, pot fi banci si tabla de scris la scoala, pot fi scari pe care canta corul vocilor satului (trimitere la teatrul grecesc antic cu corul sau nelipsit) , pot fi carute duse de cai sau stalpi ai casei, parca trainici, parca de nadejde dar atat de usor demontabili ca intelegi la un moment dat ca nadejdea e mai mare decat starea reala a lucrurilor…
Protagonistii rolurilor principale: Vlad Ropot, Corina Rotaru, Rusanda Radvan , tinerii in rolurile lui Gheorghe, Rusanda si Domnica au fost extraordinari: e putin spus ca au reusit sa redea acea pudoare proverbiala si romantioasa a vremurilor si acel erotism pueril al unei dragoste care, totusi, era una viguroasa si responsabila. Au redescoperit niste modele de oameni dotati cu virtuti care trăiau in limitele simple (nu simpliste!) ale unor valori nu foarte multe dar clare: dragostea, omenia, grija unul fata de altul, munca neobosita, credinta… Surprinzatoare transfigurare a unor tineri moderni si transmitere a unor adevaruri care nu pot fi schimbate cu trecerea timpului.
Trofimas , jucat de Dan Melnic este o adevarata bijuterie actoriceasca. Mai rar cand un cogeamite actor matur te poate convinge prin jocul sau ca e un copil care asteapta cu dor si nerabdare sa-i vina badita Toadere cu “arudie” cu tot, sau cu “livorvert”sa-si poarte triumfal vergica ca si cum ar fi un blazon de noblete chiar daca lupta sub el cu capra naravoasa sau da zor la cai. Si caciula lui prea mare care ii pica mai mereu peste ochi si sleapca pe care si-o doreste cu atata jind, si bumbul cela de la pantaloni, care i s-a rupt in cel mai nepotrivit moment – sunt fatete ale unui rol facut la nota maxima.
Deosebit in acest spectacol Alexandru Plesca in rolul lui Scridon – o explozie de joc burlesc, de bufon, care nu a fost niciodata altcineva decat purtatorul adevarului la inalte curti domnesti. Curtile lui Scridon nu-s chiar atat de inalte dar au pereti cu urechi si usi dupa care poti sa dispari pentru totdeauna, din cauza ca toti stiu deja cum vine asta cu “Taranul sovietic” si se cam tem tare de tot, de ce sa nu se aboneze atunci si el la ce trebu?!..
Sugestiv rolul Dorianei Zubcu in Ecaterina Andreevna, sefa de la raicom. O foarte talentata actrita cu un diapazon enorm. Aici imi pare ca a raspuns multor dintre cei care il invinuiesc mereu pe Druta de rusofilie si obedienta. E suficient sa percepi atitudinea autorului fata de personajul Ecaterina Andreevna ca sa-ti foarte clar totul. Cel putin pentru anul 1955 cu siguranta!
Admirabil in rolul lui Mos Mihalache actorul Sandu Leanca! Un intelectual rafinat asa cum il cunosc, surprinde printr-o absoluta transformare actoriceasca intr-un “omulean” de la sat cu toate intonatiile astea ale lui neaose, cu mersul un pic adus din sale, cu intrlepciunea sa mucalita si spusa pe jumatate. Mereu pe jumatate, sau doar in sine, ca doar are fata mare, si cate nu mai trebuie facute…
Actritele antrenate in “corul grecesc” al satului cu toata judecata lui si cea de bine si cea de rau si cu informația transmisă mai rapid decat prin fibra optica – aceasta constanta a satului basarabean- sunt ad-mi-ra-bi-le! Toate! Angela Ciobanu, Ana Tcacenco, Aliona Triboi, Mihaela Oistric, Draga Dumitrita Drumi, Doriana Zubcu, Olga Gutu-Cucu, Tinca Mardare dau un spirit al satului de neuitat!
Valentin Zorila, Nicu Suveica, Iurie Focsa mi-au creat o bucurie aparte cu inspiratele lor “partitii “ ale cailor. Candva, citindu-l pe Bulgacov, mi-am zis ca niciodata si nimeni nu va putea pune pe ecran sau in scena un personaj-cheie al romanului “Master i Margarita” – motanul Beghemot. Regizorul Bortco a reusit cu brio!
Si regizorul Cozub a reusit sa transforme necuvantatoarele din opera lui Druta in parsonaje de importanta majora si de tinuta filosofica chiar. Sigur, ar fi fost imposibil acest lucru fara talentul actorilor enumerati.
Frumoasa Margareta Pintea a convins intr-un rol scurt dar exact conturat al mamei lui Gheorghe Doinaru, Ghenadie Galca – e Ghenadie Galca, orice nu ar juca magnetizeaza pur si simplu prin profunzimea sa actoriceasca complexa. Misha -postasul este un fel arhanghel Gavriil pentru cei din Valea Razesilor cu vestile lui bune si rele si dl Gilca il joaca ca atare.
Fenomenal spectacol. Lung, mai degraba trist, si care te strange la inima. Pentru ca stim ce a urmat… Si pentru ca NU stim ce inca va mai urma cu satul moldovenesc.
Poate “satul european”. Daca va fi pace. Dea Domnul! Doar ca nu stim, nu-i asa,ce va mai ramane in el din Vslea Razesilor?…
Felicitari, Alexandru Cozub!
Felicitari Teatrul National “Mihai Eminescu”
Felicitari tuturor!
Ati creat un spectacol -lectie de istorie! Un spectacol -document al fiintei noastre nationale! Un spectacol-fenomen!
Multumim! 
Am văzut azi „Frunze de dor” de Ion Druță la Teatrul Național „Mihai Eminescu” din Chișinău. Regizorul Sandu Cozub și echipa de actori, ajutați de scenografie (Iurie Matei), costume (Stela Verebceanu), coloana sonoră (Alexandru Târșu), ne-au povestit cu dragoste întâmplări din satul Valea Răzeșilor – realități autohtone de după cel de-al doilea război mondial. Spectatorii prindeau din zbor fiecare cuvânt, gest, mișcare a artiștilor de pe scenă. Deși nu se vedeau în întuneric, lacrimile erau prezente pe fiecare față din sală. De ce ne-a emoționat atât de tare spectacolul? Pentru că ne-a readus detalii despre bunei, stăbunei, despre noi cum eram în copilărie. Pentru că ne-a arătat cât de mult ne-am înstrăinat de pământul unde ne-am născut. Pentru că ne-a spus că foarte ușor am renunțat la noi înșine și ne-am împrăștiat în lume, i-am trimis pe tineri departe de noi, ne-am risipit sufletele. Spectacolul ne mai zice că au rămas niște fărâmituri din noi și că e bine să ne agățăm de ele ca să nu ne pierdem cu totul în neant. Ne este dor de noi înșine – asta am simțit privind spectacolul. Să încercăm să ne adunăm, să încercăm să lipim la loc niște cioburi, ori măcar să le păstrăm pe cele care au mai rămas. Este, va fi un spectacol de succes. Felicitări Teatrului Național „M. Eminescu”!