Romeo și Julieta
după William Shakespeare
regie: Luminița Țâcu
Cele mai bune costume - Stela Verebceanu
Gala Premiilor UNITEM 2023
Festivalul Internațional de Teatru de la Sibiu 2023
Festivalul International Shakespeare Craiova 2024
Traducere: Anca Ignat și Alexandru M.Călin
Scenografie: Irina Gurin
Pictor costume: Stela Verebceanu
Lupte scenice: Oleg Mardari
Expresie corporală: Eugeniu Burlac
Sound design: Valentin Strișcov
Video: Rena Botezatu
Spectacol nerecomandat minorilor sub
16
ani.
(gesturi obscene, scene de violenţă fizică şi psihică)
Data premierei:
17 Decembrie 2022
Dramă /
2h 30min
/ Pauză: Nu
TNME,
- Sala Mare
Prezentare video
Despre „Romeo și Julieta” am auzit toți. Dacă nu toți, atunci mulți dintre noi. Dintre acești mulți, câți au deschis cartea cu textul lui Shakespeare? Dintre cei care au deschis-o: câți au avut răgazul, răbdarea și curiozitatea s-o citească până la capăt? „Romeo și Julieta” sunt niște nume dintr-o anecdotă la îndemâna oricărui flecar sau e un text sofisticat, în versuri, rezervat doar spiritelor elitare? „Romeo și Julieta” e o poveste de iubire sau de ură? „Romeo și Julieta” s-a întâmplat cândva la Verona sau se întâmplă în zilele noastre la Chișinău? „Romeo și Julieta” e o poveste veche și prăfuită sau ne recunoaștem și astăzi în ea: copiii – îndrăgostiți și rebeli, părinții – orbiți de ură și egoism ? Or, știe fiecare ori nu știe: ce-i „Romeo și Julieta”? Bineînțeles, e un spectacol de teatru! Un spectacol în premieră – „Romeo și Julieta” de William Shakespeare în regia Luminiței Țâcu. E și o rarisimă oportunitate pentru tinerii ce debutează în această meserie: Romeo Nicu Ciumașu (actor în devenire, student anul IV, AMTAP, clasa profesorului Gheorghe Pietraru ), în cel al Julietei – cea mai tânără actriță a Teatrului Național „Mihai Eminescu”, Corina Rotaru. E o șansă fericită pentru fiecare actor, deja consacrat, să facă parte dintr-un inepuizabil proiect de teatru universal, dintr-un proiect lansat cu patru secole în urmă sub genericul „Globe-Teatrul lui William Shakespeare”:
Doriana Zubcu și Valentin Zorilă – părinții lui Romeo Montague, Diana Decuseară și Iurie Focșa – părinții Julietei Capulet, Doica – Ana Tkacenko, Alexandru Pleșca – Mercutio, Mihai Zubcu – Tybalt, Dan Melnic – Benvolio, Igor Babiac – Părintele Lorenzo, Vlad Ropot – Paris, Ghenadie Gâlcă – Principele Escalus, Draga-Dumitrița Drumi și Rusanda Radvan – naratoarele
Atenție: spectacolul nu este recomandat celor care se așteaptă la un spectacol clasic sau/și celor care au intoleranță la formule și limbaje scenice noi.
DISTRIBUȚIA
Romeo
Julieta
Părinții lui Romeo Montague
Părinții Julietei Capulet
Doica
Mercuțio
Tybalt
Benvolio
Părintele Lorenzo
Paris
Principele Escalus / Spițerul
CRONICI
Maria Pilchin
Alina Maer
Maria Pilchin
“Romeo și Julieta”, după textul omonim al lui William Shakespeare, în regia Luminiței Țâcu, s-a adeverit a fi un excepțional eveniment teatral al acestei ierni. Jucat pe scena Teatrului Național “Mihai Eminescu” din Chișinău, acesta ajustează lumea teatrului moldovenesc la tot ce înseamnă noutate în domeniu. Noul însă nu ține atât de text, care e practic în totalitate shakespearian, cu excepția unor inserturi-ramă. Noul ține de decor, costume și felul în care replicile sunt însoțite de gesturi, mișcări, lupte de corp, tonuri vocale și mimică. Iată acolo e ceea ce nuanțează interpretarea de coautor al regizoarei. Atmosfera gotică, luna ca un ecran cu proiecții, balconul modular (în spiritul cărților lui Toffler), vestimentația modulară și ea, blugii din a doua parte a reprezentației ca simbol al unei transformări umane și comunitare, aproape o germinare a revoluției mentalităților – toate aduc în scenă un produs teatral de foarte bună calitate artistică și meritul este, în primul rând, unul regizoral.
Corina Rotaru, în rolul Julietei, confirmă încă o dată miza pe care au avut-o și alți regizori de la debutul ei. Ea este o Julieta care a reușit să surprindă spiritul poveștii veroneze, aducând-o însă cu abilitate până la mine, spectatorul de azi, care trăiesc o proprie Veronă zi de zi și pas cu pas. Romeo, Nicu Ciumașu, a bucurat ochiul prin fragezimea debutului său. Și trebuie să recunoaștem că pentru un student a fost o performanță să țină pasul cu ceilalți, actori de turații mult mai mari.
Doriana Zubcu și Valentin Zorilă – părinții lui Romeo Montague, un cuplu bine configurat. Doriana în rolul ei matern, ulterior de Moarte, este prezența splendidă a scenii (aici trebuie să spun că Stela Verebceanu și costumele sale sunt un spectacol aparte, chiar m-am gândit la un performance în care acest spectacol ar fi jucat mut, am rămâne acolo oricum datorită acelor costume). Doriana are capacitatea fenomenală de a capta privirea prin simpla sa expunere statuară în scenă, prin privire, mișcare etc. Valentin Zorilă este actorul care știe să își nuanțeze rolul cu migală și răbdare, el parcă stă la pândă pentru a se developa la momentul oportun al parcursului scenic.
Diana Decuseară și Iurie Focșa – părinții Julietei Capulet, alt cuplu foarte bine conceput regizoral, vestimentar și coregrafic. Diana Decuseară a îmbinat cu mult talent femeia senzuală și drama maternă (scena nunții). Iurie Focșa a întruchipat foarte bine un Pater familias violent, dominant și, totodată, neputincios.
Doica – Ana Tkacenko, a fost o revelație în cadrul reprezentației. Ana a părut, la un moment dat, să fie mama adevărată a lui Jul. Jocul ei a umplut scena, a deschis parcă o altă linie scenică, o altă direcție cumva paralelă a tragediei veroneze. Dacă doamna Capulet este o mamă parca de vitrină, Doamna distinsă, uneori chiar rece, atunci doica este mama organică, până la epidermic. Ana Tkacenko joacă aici de o manieră memorabilă.
Alexandru Pleșca – Mercutio, este actorul care pare să producă un teatru în teatru, el e o tragedie aparte, o istorie umană ca un insert necesar. Mercutio în această regie este tânărul erotoman, este bărbatul care practică un jokering al sexualității umane. Talentat, vibrant, argintul viu al serii.
Mihai Zubcu – Tybalt, un rol bine realizat, o abilitate aparte de a se însera într-o imago totală a spectacolului.
Dan Melnic – Benvolio, place ușurința cu care actorul se produce la rampă, e un firesc care surprinde.
Igor Babiac – Părintele Lorenzo, un rol care a reușit să aducă în scenă ceva din atmosfera lumii din “Numele trandafirului” (spectacol, film, carte). Călugărul este psihanalistul în sutană care înțelege toate dezechilibrele colectivității umane.
Vlad Ropot – Paris, un rol antrenant, pe care actorul a știut să îl edifice până la a concura pe final chiar cu adversarul său, scena din criptă îl scoate în față.
Ghenadie Gâlcă – Principele și spițerul, e cazul actorului care știe să transforme un rol secundar într-un personaj-ax, personaj declanșator al unor procese scenice acum și aici.
Rusanda Radvan, Draga-Dumitrița Drumi – corul, chipuri care intermediază dicțiunea celor din scenă și receptarea celor din sală, niște efigii vocale ale noastre care ne anunță că nu avem cortină în acest spectacol, căci noi toți suntem actori și lumea e un teatru. Două tinere actrițe care aduc vitalitatea și mișcarea în tot ce fac.
E important să subliniem textul tradus de Anca Ignat și Alexandru M. Călin, o transpunere în limba română de o dexteritate lingvistică și stilistică excepțională. Traducătorii nu au “trădat” spiritul și aura artistică a textului sursă
Maria Pilchin
Alina Maer
ROMEO ȘI JULIETA sau o altă poveste despre dragoste și întuneric
Noi suntem lumina. Lumina care a cedat, a pierdut lupta cu întunericul. Noi suntem focul. Focul ce s-a stins sub un șuvoiul de apă tulbure. Noi suntem cortina. Cortina care nu mai reușește să despartă iubirea de ură, binele de rău, firescul de nefiresc. Să înceapă spectacolul! Să curgă deșănțat băutura și puroiul. Să bată gongul! El nu răsună a început, ci a sfârșit de lume! Să cânte muzica! Ea nu are note de mângâiere, ci sonorități de lespede prăvălită peste timpanele asurzite la vibrația frumuseții. Să intre actorii! Ei sunt deja pe scenă, noi suntem pe scenă, în Verona, în Londra, oriunde.
Înfășurați în haine negre, cu inimi negre de atâta vanitate arsă, cu creierul în zgură, cu trupuri mecanice și inerte, cu spirit atrofiat de confruntarea între adevăr și ipocrizie, cu gânduri negre în care nu încap compasiunea, iertarea și nici smerenia, toți umblăm ca niște stihii pierdute ratând întâmplări, ocolind răspunsuri, scuturându-ne de adevăr ca de lepră. Diavoli negri cu gheare zdrelite ne împung cu coarnele lor obraznice, ne pleznesc cu cozile lor târându-ne fără reacție în lumea lor care înhață brusc și definitiv. Câtă umbră, câtă cenușă, cât praf în viețile noastre! Să nu ne înecăm letal, urlăm, lovim, aruncăm, zgâriem, strivim, fără să înțelegem că din zgârietura celuilalt curge sângele nostru, contuzia celuilalt rezonează în spasmele noastre. Totul se întoarce împotriva noastră dezintegrându-ne într-o mare de insomnii și de amnezii universale.
Așa se vede Shakespeare prin ochii și mintea regizoarei Luminița Țâcu, așa se vede lumea prin spectacolul său. Nimic inefabil, nimic tandru. Doar luptă, o luptă pe viață și pe moarte, dincolo de viață, dincolo de iubire. În traducerea inspirată a Ancăi Ignat și a lui Alexandru M. Călin (ambii cu înalte studii filologice), cea mai celebrată dramă de iubire, „Romeo și Julieta” sună prevestitor, actual, funest. Traducerea alternează versul cu rima lui delicată și plină de înțelesuri cu replicile în proză bolovănoase, isterice, sforăitoare. Poezia se zbate să ajungă la sufletul spectatorului, dar odată ajunsă pune stăpânire și se cuibărește în cele mai profunde unghere ale acestuia.
Universul sonor semnat de Valentin Strișcov are ca bază muzica baletului cu același nume al lui Serghei Prokofiev, o muzică ce a transmite fiecare nuanță a poveștii, punctând momentele pline de tensiune și dramatism. Alături de sonoritățile clasice, sunete lugubre, zgomote grele, inserții folclorice de jale subliniază perfect intensitatea și pasiunea vieții și iubirii, dar mai ales vârtejul urii în care se aruncă personajele.
Decorurile create de Irina Gurin marșează pe ideea de haos, de degringoladă. Totul rece, negru, metalic, mese pe care zac oale și sticle, scaune aruncate prin toate colțurile, cufere cu rol de cripte. Gândirea vizuală a spectacolului nu se limitează la recuzită, ci asamblează într-un tot unitar universul video conceput de Rena Botezatu și superbele costume create de Stela Verebceanu (un binemeritat Premiu UNITEM 2023). Monocromia hainelor negre susține ideea uniformizării lumii prezente în scenă în numele urii și al violenței. Latex, piele, plasă, mătase, stofă, dantelă, toate se combină aparent fără noimă, augumentând grotescul și absurditatea relațiilor dintre personaje efervescente erotic, îmbinând nebunia cu parodia.
În acest univers ostil, personajele freamătă, se zbat, colcăie, se înfruntă, se ciocnesc, abrutizarea lor interioară se reflectă în mișcări frânte și bruște (expresia corporală: Eugeniu Burlac). Contradicțiile, conflictele interioare, disensiunile, prăpăstiile între personaje se proiectează în încleștări dure. Niciun efort fizic nu este evitat. Violența irumpe în scene coregrafice de mare forță, ura se oglindește în confruntări bezmetice(Lupte scenice:Oleg Mardari). Inspirată, regizoarea Luminița Țâcu propune distanțarea față de maladivul pulsionilor crescute, prin menținerea unei lucidității ironice și detașate.
Nimic nu ar duce la ideile prezentate mai sus fără implicarea totală a unei trupe de actori de toate vârstele, închegate, omogene, cu maximă putere de concentrare care să surmonteze emoțiile firești declanșate de participarea într-un mare festival, de întâlnirea cu un public experimentat și, nu în ultimul rând de jocul pe o scenă nouă cu alte dimensiuni și alți parametri tehnici. S-au văzut concentrarea și efortul fiecărui actor, lucrul minuțios la fiecare scenă, s-a simțit munca depusă în laboratorul de creare a rolului. În consens cu viziunea regizorală, alegerea distribuției deschide o inedită perspectivă asupra poveștii, lăsând energiile de orice tip să-și afle drumul liber spre mintea spectatorilor în diverse sensuri de înțelegere.
Romeo interpretat de tânărul Nicu Ciumașu conferă personajului său frământare și nesiguranță. El interacționează inteligent cu grupul său de prieteni, este rupt de familie cu care stabilește relații pline de ambiguitate. Întâlnirea cu Julieta nu îl exaltă, mai degrabă îl sperie, îl năucește. Aceeași senzație de uimire adolescentină în jocul Corinei Rotaru, a cărei experiență își spune cuvântul, dominând din punct de vedere al acurateții actului artistic scenele dintre cei doi îndrăgostiți. Ca să înțelegem cheia jocului Corinei, una ludică, răsfățată, frivolă, ar trebui să amintim vârsta personajului, 14 ani. Sentimente primei iubiri sunt noi pentru un adolescent şi nu va şti cum să se joace cu ele. La această vârstă, sunt în perioada descoperirilor, experienţelor, pot trata iubirea ca pe o joacă sau chiar ca pe un lucru foarte serios. Îndrăgostit de Romeo sau de o himeră, de un ideal, de un imago sau de sine însuşi, Julieta este înainte de toate îndrăgostit de iubire.
Rar în piesele lui Shakespeare îi găsim pe ambii părinți participând activ la acțiunea piesei, ca figuri înzestrate cu autoritate. Deși este vorba de două case “egale în demnitate”, cu statutul egal al celor două familii vrăjmașe, cu rivalitatea lor înverșunată, regizoarea Luminița Țâcă optează pentru diferențe în abordarea celor două perechi de părinți, mult mai prezenți în scenă, cu partituri mult mai generoase fiind cei din familia Capulet.
Cel mai nedreptățit din punct de vedere al întinderii rolului este Valentin Zorilă în tatăl lui Romeo Montague. Mizând pe expresivitatea chipului, pe o interiorizare bine construită a tarelor și a neputințelor personajului, flegmatic, cu o răceală ostilă în atitudine, talentatul actor se impune și reuşeşte să salveze prin această intensitate a trăirilor rolul său. Dacă în Lady Montague, Doriana Zubcu luptă cu tăcerile și redă prin gestică și chip presentimentele răului viitor, neputința de a-l preveni, în ipostaza Morții, actrița are ceva magic, vrăjitoresc, țintuindu-te în scaun cu o privire tragică, hipnotică, cu efect de drog. Majestuoasă și impunătoare, Lady Montague se plimbă printre spectatori, le caută privirea, le cere parcă ajutorul într-o postură de eroină antică.
În Tybalt, Mihai Zubcu mizează pe imaginea masculinității sale, cumulează agresivitate și energie și dă forță scenelor în care este implicat. Tybalt este personajul mustind de violență. Interzicerea violenței de către Prinț nu îl ține înapoi, deoarece nu crede că a respecta regulile este la fel de important ca reputația familiei sale.Uman, cald, un strop de de lumină într-un tablou tenebros, Dan Melnic în Benvolio, cel ce are ca scop principal să-i lase pe toți să-și continue viața. Contrastul lui Benvolio față de ceilalți tineri sporește și mai multă impresia că este în mod constant echilibrat și sensibil. Impulsivitatea conduce o mare parte din intrigă, dar Benvolio, deși în cele din urmă nu a reușit în pacea sa, ajută la ancorarea poveștii cu vocea sa blândă și împăcuitoare..
Principele lui Ghenadie Gâlcă se plimbă elegant printre public și pe scenă, este fluent, constant, mereu atent să interacționeze cu celelalte personaje, ferindu-se de postura raisonneurului. Părintele Lorenzo, în abordarea lui Igor Babiac, pare un arbitru al vieții și morții, al hazardului și al rațiunii. Este un cleric cu inimă bună care îi ajută pe Romeo și Julieta pe tot parcursul piesei, exaltă nevoia de moderație, fiind singura figură a religiei din piesă.Draga-Dumitrița Drumi și Rusanda Radvan sunt solii care ne duc și ne mențin în poveste, care fixează cadrul și limitele și prevestesc tragedia. Sigure pe mișcare, cu un simț excelent al intrărilor, concentrate, mereu în poveste, tinerele actrițe devin părți deloc neglijabile în ansamblul personajelor, chiar dacă nu s-au născut din pana dramaturgului.
Vlad Ropot (Paris) mizează prea mult pe carisma, ratând drama personajului său, aceea de a nu fi iubit. Numele prietenului lui Romeo, unul dintre personajele principale, “Mercuțio” poate fi este întruparea a mai multor fațete simbolice ale lui Mercur. Alexandru Pleșca reușește un adevărat one-man show de-a lungul piesei, oferind momente de eliberare comică ce bazează mai mult pe istețimea și sofisticarea jocurilor sale de cuvinte. Foarte implicat şi dedicat, corporalitatea sa e cea mai expresivă, intensitatea jocului său captând atenţia şi interesul spectatorului.
Diana Decuseară, Lady Capulet, se dezlănțuie într-un joc în care clocotesc deznădejdea femeii îmbătrânite, revolta soției abuzate, tragedia mamei incapabile de iubire și ocrotire. Fără eleganța cu care eram obișnuită, într-o postură dezlânată, confuză , personajul mamei trimite cu gândul la studiile ce arată că nu există o iubire adolescentină fără o arheologie formată din iubirile din copilărie şi suferinţele lor, iar dincolo de această arheologie universal umană nu putem regăsi decât obiectul original şi originar, mama. Sentimentul vinovăției, remușcarea de a nu izbuti să simtă miracolul materniții îi intensifică supliciul, ajungând la autodevorare. Foarte bun Iurie Focșa în rolul abuzatorului, violentului, despotului Capulet. Are talentul de a sublinia dinamismul evoluției personajului de la brutalitatea simplă la cruzime, de la forța bezmetică la un amestec de hedonism și cinism.
Anei Tkacenko îi revine marea sarcină de a fi personajul care să căptuşească cu umanitate și iubire lumea nebună în care mișună răutatea și furia. Este cea mai prezentă Doică din toate montările pe care le-am văzut.Ce gamă variată de sentimente ! O doză de auto-ironie sinceră şi ponderată pentru a specula situaţiile în care sunt puse personajele, o creativitate debordantă în a găsi soluții, în a lega și dezlega întâmplări, o tandrețe nesfârșită în privirea ei mereu ațintită asupra nevoilor Julietei, o sensibilitate astrală în murmurarea înlăcrimată a unui cântec de leagăn.
„Romeo și Julieta” reflectă fără menajamente contrarii devastatoare, antagonisme inedie, picături de umanitate și iubire într-o mare de ură și răzbunare. Se pendulează uneori, voit, între comedie și tragedie. Este firesc, pentru că nimic nu mai este sacru, nici onoarea, nici maternitatea, nici credința. Poate se trădează litera textului, da nu și spiritul. Într-o lume fără reguli, totul este posibil. Pentru prima dată, nu mi-am mai dorit ca Julieta să se trezească înainte de venirea lui Romeo, nici ca Romeo să nu bea grăbit otrava. Care le-ar fi fost destinul într-o viață sufocată de ură? Cum ar rodi iubirea lor într-un timp în care nimeni nu uită, nu iartă, nu înțelege, nu acceptă? Și dacă moartea nu este decât o trecere, poate chiar Marea trecere, timpul li se va așterne în față în alte linii, în alte forme. Iar noi vom dobândi mai multă înțelepciune, mai multă tandrețe.