Cand Ion Druta scria “Frunzele de dor” în mica-i cămăruță din subsolul casei de pe strada Hancesti (pe atunci se numea, bineînțeles, Kotovskii) mai erau aproape 10 ani pana a apărea eu pe lume. Maică-mea era elevă la Școala pedagogică din Orhei, iar taică-meu -student la tehnicumul de constructie din Hancesti (pe atunci Kotovsk). Coincidențele, așa cum știm deja, nu sunt niciodata intamplatoare…

Erau încă 10 ani pana cand destinul ar fi făcut să se întâlnească în satul de baștină al tatălui meu – ea tanara invatatoare la primare, el – tanar mecanic în colhoz. Și satul meu era sat de razesi sadea! Ctitorie al lui Ștefan cel Mare, nu glumă!

Mă gândesc deseori ca încă în scoala, citind”Frunzele” mi-i închipuiam pe Rusanda și Gheorghe ca și cum ar fi fost părinții mei în tinerețe. Ba și buneii mei Aftinia și Dumitru și alți consăteni ai mei capatau în acele lecturi trăsăturile lui Scridon cel poznaș, al lui Misha poștarul, al lui badea Mihalache sau ale mătușii Artina. Ca sa nu mai zic ca toti baietii (care nu erau flăcăi, ca flacaii își puneau “letna” (așa i se zicea la Bardar sacoului sau jachetei barbatesti) pe umeri si tranzistorul subsuoara si se duceau “la vale la club”, dar Trofimasii zic ridicau o mama de praf pe drum cu niște roți de metal care mai mari, care mai mici, aninate nu știu cum la un bat pe care le fugareau de zor dându-și aere de șoferi de camion, de tractoristi sau de șoferi de gazic sau chiar de “pobezica” , ultimele doua fiind mașinile “de lux” ale conducerii colhozului de pe atunci, fiind în topul aspiratiilor masculine ale vremii în materie de soferie.

Trecuse zece ani de cand au apărut “Frunzele de dor” și încă zece pana cand nu că le-am citit, dar am putut descifra cumva inițial vraja acestui text drutian uimitor de simplu la prima vedere. Au urmat apoi ani și ani de alte lecturi , de alte experiențe, de apropiere de filozofia lui Druta care mie personal nu mi s-a părut niciodată vetusta sau plictisitoare.

Mă și mir, după vizionarea spectacolului cu același nume de pe scena Teatrului Național “Mihai Eminescu” că există multă lume care îi atribuie operei lui Ion Druță asemenea calificative. Or, dacă vrem sa ne apropiem cât mai mult de înțelegerea fenomenului “românilor basarabeni” ar trebui după mine să-l citim pe Druta ca pe Vechiul și Noul Testament laolaltă.

E adevărat, lumea “Frunzelor de dor” a apus demult. Deja cand eram eu cu prietena mea, Viorica, fata mare de mers la nunți la joc cum ar veni (adică după clasa a opta) fetele nu se mai gândeau la măritiș la anii astea ci stiau ca trebuie sa “termine zece clase” si sa-si caute o profesie, ma rog, cum le erau gusturile. Lumea lucra de zor la colhoz, la brigada si in zvenou, ca de cand lumea, desi nu trecuse decat 30 de ani de cand țăranilor li se luase pamantul pe care l-au jinduit de secole si l-au lucrat cu atata dragoste dar si cu atata sange. Biserica din sat nu a fost inchisa niciodata, in schimb in satele din raza a zeci de kilometri – da si lumea venea mai cu frica, mai pe-ascuns la Bardar la un botez, la o cununie, sau de Paste si de Craciun. Starea de spirit ce domnea in satul basarabean fremata in bataia vantului timpurilor, un fel de l’air du temps cum ar veni ( frunzele freamata si ele rezistand doar cat sunt verzi si viguroase si cedand slăbite și îngălbenite in toamna) in satul basarabean in 1945 cu toti feciorii lui pierduti in război, cu toată neliniștea asta profunda a taranului pentru roada mainilor sale si pentru pamantul sau, ca nimeni nu mai stia ce si cum va fi, cu batranii care isi pierdeau rostul vietii fara mersul la marturisire si impartasanie, cu tinerii convertiti la “viata noua” dar despărțiți de trairile firești si obiceiurile care se armonizau perfect cu felul de a fi a basarabenilor.

Iata ce material complex, enigmatic, plin de momente care pareau a fi de-a dreptul imposibile de dramatizat si montat in scena si-a aburcat in spate si in viziunea sa regizorala Sandu Alexandru Cozub. Si le-a aburcat aidoma snopilor de porumb , aburcati in finalul spectacolului de Gheorghe Doinaru , eroul principal, care parea ca aburcase in spatele sau tot greul “lumii si al vremurilor noi”, picat pe umerii taranului basarabean.. Frumoasa si sugestiva metafora la fel de frumos si sugestiv realizat fiind si spectacolul. De la lavitele de pomina, unicul mobilier mai de soi in casa taranilor , acelea care erau tinute in casele mari sub fotografiile din ramele albastre si folosite la nunti si cumatrii pentru asezatul musafirilor, tot ele slujind drept suport sicrielor celor plecati la Domnul , de la aceste lavite si prin intermediul lor regizorul Cozub construieste o lume intreaga in scena. Acestea pot fi mese si scaune, pot fi banci si tabla de scris la scoala, pot fi scari pe care canta corul vocilor satului (trimitere la teatrul grecesc antic cu corul sau nelipsit) , pot fi carute duse de cai sau stalpi ai casei, parca trainici, parca de nadejde dar atat de usor demontabili ca intelegi la un moment dat ca nadejdea e mai mare decat starea reala a lucrurilor…

Protagonistii rolurilor principale: Vlad Ropot, Corina Rotaru, Rusanda Radvan , tinerii in rolurile lui Gheorghe, Rusanda si Domnica au fost extraordinari: e putin spus ca au reusit sa redea acea pudoare proverbiala si romantioasa a vremurilor si acel erotism pueril al unei dragoste care, totusi, era una viguroasa si responsabila. Au redescoperit niste modele de oameni dotati cu virtuti care trăiau in limitele simple (nu simpliste!) ale unor valori nu foarte multe dar clare: dragostea, omenia, grija unul fata de altul, munca neobosita, credinta… Surprinzatoare transfigurare a unor tineri moderni si transmitere a unor adevaruri care nu pot fi schimbate cu trecerea timpului.

Trofimas , jucat de Dan Melnic este o adevarata bijuterie actoriceasca. Mai rar cand un cogeamite actor matur te poate convinge prin jocul sau ca e un copil care asteapta cu dor si nerabdare sa-i vina badita Toadere cu “arudie” cu tot, sau cu “livorvert”sa-si poarte triumfal vergica ca si cum ar fi un blazon de noblete chiar daca lupta sub el cu capra naravoasa sau da zor la cai. Si caciula lui prea mare care ii pica mai mereu peste ochi si sleapca pe care si-o doreste cu atata jind, si bumbul cela de la pantaloni, care i s-a rupt in cel mai nepotrivit moment – sunt fatete ale unui rol facut la nota maxima.

Deosebit in acest spectacol Alexandru Plesca in rolul lui Scridon – o explozie de joc burlesc, de bufon, care nu a fost niciodata altcineva decat purtatorul adevarului la inalte curti domnesti. Curtile lui Scridon nu-s chiar atat de inalte dar au pereti cu urechi si usi dupa care poti sa dispari pentru totdeauna, din cauza ca toti stiu deja cum vine asta cu “Taranul sovietic” si se cam tem tare de tot, de ce sa nu se aboneze atunci si el la ce trebu?!..

Sugestiv rolul Dorianei Zubcu in Ecaterina Andreevna, sefa de la raicom. O foarte talentata actrita cu un diapazon enorm. Aici imi pare ca a raspuns multor dintre cei care il invinuiesc mereu pe Druta de rusofilie si obedienta. E suficient sa percepi atitudinea autorului fata de personajul Ecaterina Andreevna ca sa-ti foarte clar totul. Cel putin pentru anul 1955 cu siguranta!

Admirabil in rolul lui Mos Mihalache actorul Sandu Leanca! Un intelectual rafinat asa cum il cunosc, surprinde printr-o absoluta transformare actoriceasca intr-un “omulean” de la sat cu toate intonatiile astea ale lui neaose, cu mersul un pic adus din sale, cu intrlepciunea sa mucalita si spusa pe jumatate. Mereu pe jumatate, sau doar in sine, ca doar are fata mare, si cate nu mai trebuie facute…

Actritele antrenate in “corul grecesc” al satului cu toata judecata lui si cea de bine si cea de rau si cu informația transmisă mai rapid decat prin fibra optica – aceasta constanta a satului basarabean- sunt ad-mi-ra-bi-le! Toate! Angela Ciobanu, Ana Tcacenco, Aliona Triboi, Mihaela Oistric, Draga Dumitrita Drumi, Doriana Zubcu, Olga Gutu-Cucu, Tinca Mardare dau un spirit al satului de neuitat!

Valentin Zorila, Nicu Suveica, Iurie Focsa mi-au creat o bucurie aparte cu inspiratele lor “partitii “ ale cailor. Candva, citindu-l pe Bulgacov, mi-am zis ca niciodata si nimeni nu va putea pune pe ecran sau in scena un personaj-cheie al romanului “Master i Margarita” – motanul Beghemot. Regizorul Bortco a reusit cu brio!

Si regizorul Cozub a reusit sa transforme necuvantatoarele din opera lui Druta in parsonaje de importanta majora si de tinuta filosofica chiar. Sigur, ar fi fost imposibil acest lucru fara talentul actorilor enumerati.

Frumoasa Margareta Pintea a convins intr-un rol scurt dar exact conturat al mamei lui Gheorghe Doinaru, Ghenadie Galca – e Ghenadie Galca, orice nu ar juca magnetizeaza pur si simplu prin profunzimea sa actoriceasca complexa. Misha -postasul este un fel arhanghel Gavriil pentru cei din Valea Razesilor cu vestile lui bune si rele si dl Gilca il joaca ca atare.

Fenomenal spectacol. Lung, mai degraba trist, si care te strange la inima. Pentru ca stim ce a urmat… Si pentru ca NU stim ce inca va mai urma cu satul moldovenesc.

Poate “satul european”. Daca va fi pace. Dea Domnul! Doar ca nu stim, nu-i asa,ce va mai ramane in el din Vslea Razesilor?…

Felicitari, Alexandru Cozub!

Felicitari Teatrul National “Mihai Eminescu”

Felicitari tuturor!

Ati creat un spectacol -lectie de istorie! Un spectacol -document al fiintei noastre nationale! Un spectacol-fenomen!

Multumim!

Am văzut azi „Frunze de dor” de Ion Druță la Teatrul Național „Mihai Eminescu” din Chișinău. Regizorul Sandu Cozub și echipa de actori, ajutați de scenografie (Iurie Matei), costume (Stela Verebceanu), coloana sonoră (Alexandru Târșu), ne-au povestit cu dragoste întâmplări din satul Valea Răzeșilor – realități autohtone de după cel de-al doilea război mondial. Spectatorii prindeau din zbor fiecare cuvânt, gest, mișcare a artiștilor de pe scenă. Deși nu se vedeau în întuneric, lacrimile erau prezente pe fiecare față din sală. De ce ne-a emoționat atât de tare spectacolul? Pentru că ne-a readus detalii despre bunei, stăbunei, despre noi cum eram în copilărie. Pentru că ne-a arătat cât de mult ne-am înstrăinat de pământul unde ne-am născut. Pentru că ne-a spus că foarte ușor am renunțat la noi înșine și ne-am împrăștiat în lume, i-am trimis pe tineri departe de noi, ne-am risipit sufletele. Spectacolul ne mai zice că au rămas niște fărâmituri din noi și că e bine să ne agățăm de ele ca să nu ne pierdem cu totul în neant. Ne este dor de noi înșine – asta am simțit privind spectacolul. Să încercăm să ne adunăm, să încercăm să lipim la loc niște cioburi, ori măcar să le păstrăm pe cele care au mai rămas. Este, va fi un spectacol de succes. Felicitări Teatrului Național „M. Eminescu”!

“Fruze de dor”, spectacolul apoteotic al rEUniunii teatrelor românești, ediția anului 2022, construit de regizorul Alexandru Cozub a la Gaudi, cu o paradă-înlănțuire de miniapoteoze, autonome, concludente ca episoadele unui serial NETFLIX, încărcate cu cele mai diverse procedeie de tălmăcire a mesajului drutian, de epocă dar ofertant încă pentru radiografierea tărâmului mioritic al basarabenilor care își caută identitatea. Mulțumim!