Cand Ion Druta scria “Frunzele de dor” în mica-i cămăruță din subsolul casei de pe strada Hancesti (pe atunci se numea, bineînțeles, Kotovskii) mai erau aproape 10 ani pana a apărea eu pe lume. Maică-mea era elevă la Școala pedagogică din Orhei, iar taică-meu -student la tehnicumul de constructie din Hancesti (pe atunci Kotovsk). Coincidențele, așa cum știm deja, nu sunt niciodata intamplatoare…

Erau încă 10 ani pana cand destinul ar fi făcut să se întâlnească în satul de baștină al tatălui meu – ea tanara invatatoare la primare, el – tanar mecanic în colhoz. Și satul meu era sat de razesi sadea! Ctitorie al lui Ștefan cel Mare, nu glumă!

Mă gândesc deseori ca încă în scoala, citind”Frunzele” mi-i închipuiam pe Rusanda și Gheorghe ca și cum ar fi fost părinții mei în tinerețe. Ba și buneii mei Aftinia și Dumitru și alți consăteni ai mei capatau în acele lecturi trăsăturile lui Scridon cel poznaș, al lui Misha poștarul, al lui badea Mihalache sau ale mătușii Artina. Ca sa nu mai zic ca toti baietii (care nu erau flăcăi, ca flacaii își puneau “letna” (așa i se zicea la Bardar sacoului sau jachetei barbatesti) pe umeri si tranzistorul subsuoara si se duceau “la vale la club”, dar Trofimasii zic ridicau o mama de praf pe drum cu niște roți de metal care mai mari, care mai mici, aninate nu știu cum la un bat pe care le fugareau de zor dându-și aere de șoferi de camion, de tractoristi sau de șoferi de gazic sau chiar de “pobezica” , ultimele doua fiind mașinile “de lux” ale conducerii colhozului de pe atunci, fiind în topul aspiratiilor masculine ale vremii în materie de soferie.

Trecuse zece ani de cand au apărut “Frunzele de dor” și încă zece pana cand nu că le-am citit, dar am putut descifra cumva inițial vraja acestui text drutian uimitor de simplu la prima vedere. Au urmat apoi ani și ani de alte lecturi , de alte experiențe, de apropiere de filozofia lui Druta care mie personal nu mi s-a părut niciodată vetusta sau plictisitoare.

Mă și mir, după vizionarea spectacolului cu același nume de pe scena Teatrului Național “Mihai Eminescu” că există multă lume care îi atribuie operei lui Ion Druță asemenea calificative. Or, dacă vrem sa ne apropiem cât mai mult de înțelegerea fenomenului “românilor basarabeni” ar trebui după mine să-l citim pe Druta ca pe Vechiul și Noul Testament laolaltă.

E adevărat, lumea “Frunzelor de dor” a apus demult. Deja cand eram eu cu prietena mea, Viorica, fata mare de mers la nunți la joc cum ar veni (adică după clasa a opta) fetele nu se mai gândeau la măritiș la anii astea ci stiau ca trebuie sa “termine zece clase” si sa-si caute o profesie, ma rog, cum le erau gusturile. Lumea lucra de zor la colhoz, la brigada si in zvenou, ca de cand lumea, desi nu trecuse decat 30 de ani de cand țăranilor li se luase pamantul pe care l-au jinduit de secole si l-au lucrat cu atata dragoste dar si cu atata sange. Biserica din sat nu a fost inchisa niciodata, in schimb in satele din raza a zeci de kilometri – da si lumea venea mai cu frica, mai pe-ascuns la Bardar la un botez, la o cununie, sau de Paste si de Craciun. Starea de spirit ce domnea in satul basarabean fremata in bataia vantului timpurilor, un fel de l’air du temps cum ar veni ( frunzele freamata si ele rezistand doar cat sunt verzi si viguroase si cedand slăbite și îngălbenite in toamna) in satul basarabean in 1945 cu toti feciorii lui pierduti in război, cu toată neliniștea asta profunda a taranului pentru roada mainilor sale si pentru pamantul sau, ca nimeni nu mai stia ce si cum va fi, cu batranii care isi pierdeau rostul vietii fara mersul la marturisire si impartasanie, cu tinerii convertiti la “viata noua” dar despărțiți de trairile firești si obiceiurile care se armonizau perfect cu felul de a fi a basarabenilor.

Iata ce material complex, enigmatic, plin de momente care pareau a fi de-a dreptul imposibile de dramatizat si montat in scena si-a aburcat in spate si in viziunea sa regizorala Sandu Alexandru Cozub. Si le-a aburcat aidoma snopilor de porumb , aburcati in finalul spectacolului de Gheorghe Doinaru , eroul principal, care parea ca aburcase in spatele sau tot greul “lumii si al vremurilor noi”, picat pe umerii taranului basarabean.. Frumoasa si sugestiva metafora la fel de frumos si sugestiv realizat fiind si spectacolul. De la lavitele de pomina, unicul mobilier mai de soi in casa taranilor , acelea care erau tinute in casele mari sub fotografiile din ramele albastre si folosite la nunti si cumatrii pentru asezatul musafirilor, tot ele slujind drept suport sicrielor celor plecati la Domnul , de la aceste lavite si prin intermediul lor regizorul Cozub construieste o lume intreaga in scena. Acestea pot fi mese si scaune, pot fi banci si tabla de scris la scoala, pot fi scari pe care canta corul vocilor satului (trimitere la teatrul grecesc antic cu corul sau nelipsit) , pot fi carute duse de cai sau stalpi ai casei, parca trainici, parca de nadejde dar atat de usor demontabili ca intelegi la un moment dat ca nadejdea e mai mare decat starea reala a lucrurilor…

Protagonistii rolurilor principale: Vlad Ropot, Corina Rotaru, Rusanda Radvan , tinerii in rolurile lui Gheorghe, Rusanda si Domnica au fost extraordinari: e putin spus ca au reusit sa redea acea pudoare proverbiala si romantioasa a vremurilor si acel erotism pueril al unei dragoste care, totusi, era una viguroasa si responsabila. Au redescoperit niste modele de oameni dotati cu virtuti care trăiau in limitele simple (nu simpliste!) ale unor valori nu foarte multe dar clare: dragostea, omenia, grija unul fata de altul, munca neobosita, credinta… Surprinzatoare transfigurare a unor tineri moderni si transmitere a unor adevaruri care nu pot fi schimbate cu trecerea timpului.

Trofimas , jucat de Dan Melnic este o adevarata bijuterie actoriceasca. Mai rar cand un cogeamite actor matur te poate convinge prin jocul sau ca e un copil care asteapta cu dor si nerabdare sa-i vina badita Toadere cu “arudie” cu tot, sau cu “livorvert”sa-si poarte triumfal vergica ca si cum ar fi un blazon de noblete chiar daca lupta sub el cu capra naravoasa sau da zor la cai. Si caciula lui prea mare care ii pica mai mereu peste ochi si sleapca pe care si-o doreste cu atata jind, si bumbul cela de la pantaloni, care i s-a rupt in cel mai nepotrivit moment – sunt fatete ale unui rol facut la nota maxima.

Deosebit in acest spectacol Alexandru Plesca in rolul lui Scridon – o explozie de joc burlesc, de bufon, care nu a fost niciodata altcineva decat purtatorul adevarului la inalte curti domnesti. Curtile lui Scridon nu-s chiar atat de inalte dar au pereti cu urechi si usi dupa care poti sa dispari pentru totdeauna, din cauza ca toti stiu deja cum vine asta cu “Taranul sovietic” si se cam tem tare de tot, de ce sa nu se aboneze atunci si el la ce trebu?!..

Sugestiv rolul Dorianei Zubcu in Ecaterina Andreevna, sefa de la raicom. O foarte talentata actrita cu un diapazon enorm. Aici imi pare ca a raspuns multor dintre cei care il invinuiesc mereu pe Druta de rusofilie si obedienta. E suficient sa percepi atitudinea autorului fata de personajul Ecaterina Andreevna ca sa-ti foarte clar totul. Cel putin pentru anul 1955 cu siguranta!

Admirabil in rolul lui Mos Mihalache actorul Sandu Leanca! Un intelectual rafinat asa cum il cunosc, surprinde printr-o absoluta transformare actoriceasca intr-un “omulean” de la sat cu toate intonatiile astea ale lui neaose, cu mersul un pic adus din sale, cu intrlepciunea sa mucalita si spusa pe jumatate. Mereu pe jumatate, sau doar in sine, ca doar are fata mare, si cate nu mai trebuie facute…

Actritele antrenate in “corul grecesc” al satului cu toata judecata lui si cea de bine si cea de rau si cu informația transmisă mai rapid decat prin fibra optica – aceasta constanta a satului basarabean- sunt ad-mi-ra-bi-le! Toate! Angela Ciobanu, Ana Tcacenco, Aliona Triboi, Mihaela Oistric, Draga Dumitrita Drumi, Doriana Zubcu, Olga Gutu-Cucu, Tinca Mardare dau un spirit al satului de neuitat!

Valentin Zorila, Nicu Suveica, Iurie Focsa mi-au creat o bucurie aparte cu inspiratele lor “partitii “ ale cailor. Candva, citindu-l pe Bulgacov, mi-am zis ca niciodata si nimeni nu va putea pune pe ecran sau in scena un personaj-cheie al romanului “Master i Margarita” – motanul Beghemot. Regizorul Bortco a reusit cu brio!

Si regizorul Cozub a reusit sa transforme necuvantatoarele din opera lui Druta in parsonaje de importanta majora si de tinuta filosofica chiar. Sigur, ar fi fost imposibil acest lucru fara talentul actorilor enumerati.

Frumoasa Margareta Pintea a convins intr-un rol scurt dar exact conturat al mamei lui Gheorghe Doinaru, Ghenadie Galca – e Ghenadie Galca, orice nu ar juca magnetizeaza pur si simplu prin profunzimea sa actoriceasca complexa. Misha -postasul este un fel arhanghel Gavriil pentru cei din Valea Razesilor cu vestile lui bune si rele si dl Gilca il joaca ca atare.

Fenomenal spectacol. Lung, mai degraba trist, si care te strange la inima. Pentru ca stim ce a urmat… Si pentru ca NU stim ce inca va mai urma cu satul moldovenesc.

Poate “satul european”. Daca va fi pace. Dea Domnul! Doar ca nu stim, nu-i asa,ce va mai ramane in el din Vslea Razesilor?…

Felicitari, Alexandru Cozub!

Felicitari Teatrul National “Mihai Eminescu”

Felicitari tuturor!

Ati creat un spectacol -lectie de istorie! Un spectacol -document al fiintei noastre nationale! Un spectacol-fenomen!

Multumim!

Am văzut azi „Frunze de dor” de Ion Druță la Teatrul Național „Mihai Eminescu” din Chișinău. Regizorul Sandu Cozub și echipa de actori, ajutați de scenografie (Iurie Matei), costume (Stela Verebceanu), coloana sonoră (Alexandru Târșu), ne-au povestit cu dragoste întâmplări din satul Valea Răzeșilor – realități autohtone de după cel de-al doilea război mondial. Spectatorii prindeau din zbor fiecare cuvânt, gest, mișcare a artiștilor de pe scenă. Deși nu se vedeau în întuneric, lacrimile erau prezente pe fiecare față din sală. De ce ne-a emoționat atât de tare spectacolul? Pentru că ne-a readus detalii despre bunei, stăbunei, despre noi cum eram în copilărie. Pentru că ne-a arătat cât de mult ne-am înstrăinat de pământul unde ne-am născut. Pentru că ne-a spus că foarte ușor am renunțat la noi înșine și ne-am împrăștiat în lume, i-am trimis pe tineri departe de noi, ne-am risipit sufletele. Spectacolul ne mai zice că au rămas niște fărâmituri din noi și că e bine să ne agățăm de ele ca să nu ne pierdem cu totul în neant. Ne este dor de noi înșine – asta am simțit privind spectacolul. Să încercăm să ne adunăm, să încercăm să lipim la loc niște cioburi, ori măcar să le păstrăm pe cele care au mai rămas. Este, va fi un spectacol de succes. Felicitări Teatrului Național „M. Eminescu”!

“Fruze de dor”, spectacolul apoteotic al rEUniunii teatrelor românești, ediția anului 2022, construit de regizorul Alexandru Cozub a la Gaudi, cu o paradă-înlănțuire de miniapoteoze, autonome, concludente ca episoadele unui serial NETFLIX, încărcate cu cele mai diverse procedeie de tălmăcire a mesajului drutian, de epocă dar ofertant încă pentru radiografierea tărâmului mioritic al basarabenilor care își caută identitatea. Mulțumim!

Motto:„Pămîntul, istoria şi limba sînt trei stîlpi pe care se ţine neamul.”((I. Druţă)

O scenă goală! Te surprinde austeritatea ei și te întrebi unde este decorul, cât de schematice și stilizate  vor fi personajele. O muzică blajină începe să se audă, freamăt, voci, chipuri. Un singur chip multiplicat în mai multe, o voce polifonică, amestec de motet și madrigal, o inimă năvalnică pulsând în toate colțurile.„Motor!” îți vine în minte, pentru că tot ceea ce se întâmplă pe scenă pare un film naiv, în care lăcrimezi pe un obraz, în timp ce celălalt se îmbujorează de emoție. Istorii simple, dar  eterne și  adevărate sunt convertite prin confesiunea personajelor în povești cu iz de legendă. E teatru, e poveste, e istorie, e sfințenie, e viață!

Spectacolul „Frunze de dor” al Teatrului Naţional „Mihai Eminescu” din Chișinău este adaptare după romanul cu acelaşi nume al scriitorului basarabean Ion Druţă. Acţiunea se petrece în satul Valea Răzeşilor, în primele zile pace de după cel de-al doilea război mondial. Un roman emblemă pentru Republica Moldova, un pilon pentru regăsirea identității naționale devine în viziunea regizorului Alexandru Cozub un uriaș spectacol de teatru a cărui valoare constă în densitatea epică, profunzimea psihologică a personajelor individuale, dar mai ales a personajului colectiv, satul basarabean, în idei regizorale de o sensibilitate aparte, în revărsarea de energie a actorilor.

Coerența și unitatea stilistică a spectacolului nu sunt niciun moment puse în cumpănă. Pe linia romanului, adaptarea nu limitează piesa la condiția de poveste bucolică, ci  îi caută esențele filosofice, subliniază ingenuitatea substraturilor sufletești ale omului de la sate. „Polifonia muzicală înseamnă dezvoltarea simultană a două sau a mai multe voci (linii melodice) care, deși perfect legate, își păstrează o relativă independență” scria  Kundera în  Arta romanului. Putem vorbi în această abordare de un spectacol polifonic. Valea Răzeșilor nu trebuie considerată „o suprafață”, ci mai degrabă un rezultat al acumulării nostalgiei,  proiecția unei istorii la limita dintre real și magic. Timpul are o dimensiune  orizontală, reflectată într-un lanț al destinelor legate prin fire puternice și cu noduri bine strânse, dar și verticală, prin prezentarea unor straturi, generații după generații. O serie de teme  sunt adunate fără a da impresia de conglomerat, ci mai degrabă de aliaj lucrat cu pricepere: munca, originea neamului și continuitatea, istoria, amprenta istoriei asupra familiei, călătoria, iubirea, sacrul și profanul, pământul.

Piesa este  izbândă în lupta  de păstrare în memoria colectivă a unor evenimente petrecute într-un timp nu foarte îndepărtat. Satul are un dublu statut: cel realist, cu detalii clare, sigure, specifice unui spațiu din Basarabia, dar și mitic prin trecerea elementului real la nivelul legendei. Nu întâmplător regizorul utilizează procedeul fotografiei care  poate imobiliza timpul. Elementul cinematografic asigură reluarea în piesă  a unor scene semnificative (plecări, reuniri, întâlniri) și derularea acestora sub un efect slow-motion, pentru a lega între ele poveștile în scopul găsirii unui sens existențial-identitar. „Îi bun tovarăş drumul. Vrednic tovarăş. Taci tu – tace şi el, ai ceva pe suflet, te ascultă ca un frate şi ce-a auzit, moghila, ici rămâne pe veci. Câtă lume, câte destine! Cum au venit, aşa s-au şi dus, iară drumul zace mut cu tot ce-a fost pecetluit de copite, roţi şi picioare.”

Călătoria cercetează spațiul și timpul frunzelor de dor cu perspectivele sale plecarea, revenirea, bucuria, renunțarea, reconstituirea, abdicarea, toate într-un impecabil „spațiu gol” creat de scenograful Iurie Matei. De la o scenă la alta se strecoară detalii care conturează atmosfera și susțin ideile regizorale: din văzduh cade o ploaie de pantofi, inutili pentru o umanitate căzută într-un război de neînțeles, o căruță străbate scena trasă de cai  „supranaturali”, măști, lăstari, șervete, multe banchete din lemn care dispus în moduri diferite pot deveni sală de clasă, tranșee, mobilă domestică, garduri. Nu este vorba de uzata scenografie „economică și funcțională”, ci de inspirație, imaginație, esență. Conceptul vizual al  spectacolului nu se rezumă la recuzită, el integrând și costumele realiste create de  Stela Verebceanu într-un ansamblu cromatic de bun gust, din țesături naturale, cu imprimeuri sobre și croieli arhaice. De neuitat universul sonor al spectacolului. În viziune biblică, sunetul original este cuvântul, sinonim cu  adevărul pur, fără granițe lingvistice sau fizice. Fragmente stilizate din  melodii populare, bucăți repetate obsesiv cu alură de cor antic, vocea superbă a unei actrițe doinind cât să se audă peste Nistru și mai departe. Luminile  au o respirație tainică provenită din amestecul realității cu irealitatea

Rând pe rând, actorii vin la marginea scenei şi ne explică frânturi din identitatea personajelor și bucăți din istoriile lor. Adresarea discursivă nu obosește, dimpotrivă, te ține prins ca într-o șezătoare vastă și multicoloră unde se torc visuri și se țes destine. Adevărul este relativizat în funcţie de vocea care spune povestea, iar credibilitatea foarte relativă a memoriei nu suspendă complexitatea poveştii. Interiorul bogat al personajelor, legătura lor indisolubilă sunt potențate de o distribuţie amplă, care funcţionează desăvârșit, se mișcă precum un lan în bătaia vântului, se simte, se sprijină, se leagă replică de replică. Un joc generos pe aceleaşi coordonate, fără orgolii, fără diferențe ostentative între „principali”și „secundari” ,o armonie a mișcării uluitoare, intrări și ieșiri, unduiri, șiruri desprinse și țesute ca într-o horă. Mișcarea scenică realizată de  Oleg Mardari este susținută de efortul de grup impresionant, energia în scenă menținându-se la cote înalte.

Alexandru Leancă în  Badea Mihalache reușește o bună subliniere a patriarhalității intrinseci eroului, are un fel sfătos de a povesti, are sarcina de a fi un serios cap de familie, de aici  nevoia de o grijă în plus pentru sobrietate şi autenticitate. Angela Ciobanu înLelea Catinca te privește în ochi cu blândețe și duioșie, are vocea caldă, dar fermă, iar lumina chipului personajului său izvorăște dintr-o viață simplă, închinată familiei și credinței. Petru Oistric nu este doar Badea Zânel, ci TATĂL, tatăl care fuge de adevărul unei scrisori, tatăl care nu știe să plângă, dar care împietrește în suferință, tatăl care mormăie în gând povețe nerostite, tatăl care pune pe cap o pălărie prea mare unui copil forțat sa crească brusc pe măsura ei. Scenele în care vrea să scape de scrisoarea care îi frige mâinile și creierul, în care stă țeapăn pe o bancă cu moartea fiului cel mare în gât ca un bol de jăratec sunt printre cele mai intense.

Margareta Pântea  înnobilează personajul său, mătușa Frăsâna, cu o forţă incredibilă, are o atitudine demnă precum o eroină de tragedie antică, dicție impecabilă, o frumusețe regească,  iar tăcerile ei sunt sfâșietor de expresive. Toader interpretat de  Mihai Zubcu pare imponderabil, o nălucă venită să tulbure tihna satului, un spirit trist și neodihnit. Olga Triboi (Mătușa Zamfira / săteancă) este aprigă,cu intervențiile condensate și sincere. În postura de Instructorița Ekaterina Andreevna, Doriana Zubcu-Marginean se simte confortabil, personajul este pe linia celui din „Capcana”și se  înfruptă din plin din calitățile fizice izbitoare ale impunătoarei actrițe. Cuvintele în limba rusă rostite de ea crapă duritatea limbii lăsând comicul să își facă de cap. Devenită„săteancă”, dna Zubcu-Mărginean leapădă trufia leninistă, se îmbracă în haina țărăncii guralive și curioase.

Fie că este Lelea Artina, fie o simplă  săteancă, Aliona Triboi punctează nuanţat exact caracteristicile personajului cu naturaleţe şi lejeritate. Nicolae Darie (Moș Dănuță / sătean) jonglează virtuos  cu umorul și cu tristețea, mereu la unison cu ceilalți, mereu „pe fază”. Mihaela Damian( Mătușa Mafta / săteancă) își expune personalitatea voluntară, având o prezență scenică efervescentă.Tinka Mardari (Verunea / elevă / țiganca / săteancă) este adjuvantul ideal în scenele de grup, menținând concentrarea expresiei şi forţa în personajul individual. Igor Babiac (Vasile Pânzaru / neamțul / marinar / sătean) glisează între o rigiditate didactică impusă de prestanța funcției, un patetism al intelectualului dornic să schimbe lumea și emoția stârnită de o posibilă iubire.

Fetița / elevă / săteancă, în toate ipostazele  Draga-Dumitrița Drumi mizează pe o abordare caldă, omenească, inteligentă, consistentă în construcția personajelor. Ana Tkacenko este mereu departe de un joc liniar, reușind să adune în personalitatea sa ce se decupează vizibil din întreg, candoarea unei fetițe înțepenite de frig, neastâmpărul și  izul șugubăț al unei eleve, asprimea și intransigența unei țărănci autoritare. Nicolae Ghereg în Directorul clubului alunecă în entuziasmul construirii omului nou, apoi se temperează, trece lejer la postura  polcovnicului sau a simplului sătean, prezenţe pe care nu o poţi ignora.

Ghenadie Gâlcă  are experiență, un munte de carismă și o spontaneitate fermecătoare, dar fără a pierde detaliile necesare celor cinci roluri (Poștarul / fotograful / cioroiul / elev / sătean). Permanent în dialog cu publicul, te duce cu gândul la antinomia „totul curge“versus „totul stă“. Dacă în postura poștarului este o chintesență a aștepărilor, a drumurilor, a întoarcerilor, în cea a fotografului poartă aparatul simbolic dat de la regizor la personaje, urmărindu-se surprinderea timpul sub forma unei clipe, ca o formă a victoriei contra efemerității. Valentin Zorilă, ce actor complex!  Mai ales când ripostează împotriva  formelor nefaste de intruziune artificială a activistului de partid în viaţa ancestrală a satului.Un staroste cu o gamă diversă de reacții fizionomice și emoționale în funcție de evenimentele satului, un sătean impunător și hâtru, dar mai ales un cal înțelept și clarvăzător, rol în care fantasticul se îmblânzește, te face să te muți în basm. Personajele lui Iurie Focșa(Ichimaș / mânzul Vasca / elev / sătean) se adapă de la rezervorul de tinerețe și talent ce pare a fi arhiplin.

Alexandru Pleșca îi dăruie personajului Scridon valențe multiple: un frumos pierde-vară, un fanfaron duios și plin de farmec, un etern student la universitatea iubirii de a cărui diplomă se teme. Actorul merge în echilibru pe puntea îngustă între autoironie și patetism,  are sclipiri histrionice, se temperează la timp, ferindu-se inteligent de orice tușă groasă.„Of, Domnica, Domnica...”rămâne replica definitorie pentru acest cavaler țanțoș și de caracter care nu este decât un tinerel necopt în căutarea iubirii

Minunat Dan Melnic în Trofimaș! Să joci credibil, convingător rolul unui copil de cinci ani, să poți a-i crea universul său cu stângăcii, pozne, ghidușii, să îi punctezi atât cât trebuie teribilismul, foamea de iubire și atașamentul față de familie nu înseamnă doar  talent. De la mișcarea mâinilor, alintul glasului, uimirea pură a ochilor, bălăngănitul picioarelor, la curiozitatea enervantă față de secretele fetelor, de la pofta cu care mănâncă porția de colțunași la scenele de alint, realizezi că libertatea de a improviza nu este un truc la îndemâna oricui, ci doar aparența în spatele căreia sunt inclusiv ore de studiu și de informare teoretică despre psihologia și comportamentele copiilor. Prea mic pentr un război atât de mare, ți se lipește de amintiri scena în care un băiețel în lacrimi refuză cu disperare pălăria fratelui celui mare, știind cu  spaimă și multă maturitate că și lui  i-a murit copilăria.

Dacă rolul Domnica este primul din cariera Corinei Rotaru, cu siguranță suntem în fața unui mare talent. În permanentă tensiune, foarte concentrată, cu o combustie interioară puternică, combină feminitatea înmugurită a personajului cu o dârzenie și determinare mai degrabă masculine. Permanent atentă la parteneri, fără a-și submina propria prestanță, Corina este implicată, autentică, se joacă împreună cu personajul Scridon à la Commedia dell’ Arte, iar joaca lor devine un autentic moment de teatrul viu și pătrunzător. Atitudinile personajului transmit promisiunea de fericire și de împlinire, indiferent de spațiul viețuirii, inevitabil  apar bulversările, frustrările, elemente imprevizibile care îi dezechilibrează universul cuminte și ordonat. De aici  alternanţa de tonuri şi stări  pe care actrița le pune în joc  în ciuda lipsei de experiență.

Rusanda, draga mea Rusanda! Oricine iubește teatrul și oamenii lui se lasă furat de un subiectivism tandru pe care nu îl ascunde, dar nici nu îl lasă a-i întuneca claritatea percepției asupra actului artistic. Deci, cu mâna pe suflet, Rusanda Radvan este RUSANDA. O mână de fată cu ochi cât cerul zburdă printre lăstari cu boabele de mazăre în mână, cu boabele de iubire în inimă, neștind care vor răsări mai întâi.  Este un ghem de emoții, trece uimitor de la candoarea și nesiguranța fetei în așteptarea primului sărut, la siguranța și alintul femei ce se simte iubită. O adori când ghicește „la farfurie”pândind cu înfrigurare momentul adevărului, îi ții pumnii strânși în încercarea ei temerară de al cuceri pe  băiatul iubit, te amuză aerul ei mândru și superior în fața clasei de elevi, îți vine să o strângi în brațe și să îi șoptești„la urma urmei și mâine e o zi”când bărbatul visurilor sale o părăsește. Bucuria de a împărtăşi  tainele sale, modul amuzant în care se ia foarte în serios pe scenă, prospețimea, agilitatea sunt efectul unui joc savuros. E frumoasă Rusanda, totul e frumos în ea, și sufletul, și chipul, și hainele, până și tristețea ei are albastru în priviri.

Mi-este greu să vorbesc despre personajul Gheorghe doar ca despre un alt Ion copleșit de dorul Pământului. Nu ar fi corect să îl reduc la aeastă dimensiune concretă și singulară, pentru că interpretarea lui Vlad Ropot stăpân pe mijloace, pe voce şi fizicalitate, conturează un personaj mult mai complex. Sentimentul pătimaş de a avea pământ, pătruns organic în fiinţa lui, merge până la ruperea sa de fiinţa iubită, dar Gheorghe are sămânță de Ivanov, Platonov, Lopahin, Liliom. Între întrebări și răspunsuri pierde măsura. Între alegeri și renunțări pierde echilibru. E omul care tânjește și a tânjit toată viața nu doar după avere, ci și după înțelegere, recunoaștere, iubire, iar atunci când le poate avea pe toate, fuge. Actorul surprinde în detaliu nuanțele unui personaj chinuit de neputința de a exprima ceea ce simte, de frica de a-și lega viața de cineva căruia i-ar fi, poate, inferior. O mândrie  aspră și colțuroasă îi sticlește în ochi, o tristețe sărată se simte pe chipul său frumos. Sub povara lăstarilor nu știi ce cruce este mai grea, cea a  vanității, a alegerilor greșite, a spaimei de eșec.

  Multe ar mai trebui adăugate: ritualurile comunității, legile ireversibile scrise în conștiința colectivă a locurilor, școala, lumina și rostul ei, respectul pentru dascăli, puterea unui neam de a rezista istoriei prin dârzenie, umor și compromisuri vitale, despre.Multe le duci cu tine după spectacol,  limba, mai ales limba, ea însăși un cântec uitat și trădat. Duci foșnetul frunzelor, gustul pământului, smerenia cuvintelor, duci îndărătncia de a nu pleca și de a te întoarce, taina iubirii neîmpărtășite, lumina cerului de vară, nevoia îmbrățișării într-o noapte de iarnă, miracolul copilăriei, duci ce-a mai rămas din oameni, din omenie.

„Vai, visele celea ale tinereţii, visele primei iubiri, cum vin ele, ca apele de primăvară şi te fură, şi te învăluie, şi te duc la adânc, atât de adânc, încât, la un moment dat, ele devin esenţa vieţii tale, şi dacă ţi s-ar cere: visele sau viaţa, eşti gata să declari – de-mi luaţi visele, luaţi-mi şi viaţa…”