Expresia suferinței individuale într-o tragedie colectivă

Reproducem și cele scrise după premieră de către Octavian Țâcu pe o rețea de socializare: „La cei 70 de ani de la cel mai mare val al deportărilor staliniste în Basarabia, Teatrul „Mihai Eminescu” a venit cu un spectacol monumental – „Dosarele Siberiei”, un eveniment cultural de excepție, care a întregit pe deplin suita de manifestări dedicate acestui eveniment tragic din istoria noastră. Prin „Copiii Foametei”, „Seceta Roșie”, „Sfatul Țării”, Teatrul Național „Mihai Eminescu” a transformat istoria în artă și memoria, într-un exercițiu profund de reflecție. Venind pe această filieră a educației istorice asumate, spectacolul „Dosarele Siberiei”, în regia lui Petru Hadârcă, ne-a cutremurat. Chiar și pe cei care cunoaștem adâncurile istoriei deportărilor. Pentru că a expus ceea ce istoria n-ar fi putut reda niciodată – expresia suferinței, a trăirii individuale într-o tragedie colectivă, asumată de fiecare din cei 40 de actori, care pe scena Naționalului au devenit purtătorii destinului nostru. Felicitări și mulțumiri tuturor celor implicați în realizarea acestui spectacol-document”.

„Talentul regizorului, multiplicat prin pasiunea artiştilor, a transformat sala Teatrului Național într-o răbufnire de suspine de dincolo de morminte. În fiecare replică din scenă auzeam vocea bunicilor şi părinților mei. „Când au venit ruşii”. Aşa începeau toate amintirile lor. Consider că spectacolul „Dosarele Siberiei” trebuie să ajungă în toate căminele culturale din Republica Moldova. Va fi cea mai convingătoare relatare despre ce ni s-a întâmplat nouă, românilor din Basarabia”, afirmă Ana Guțu, aceste cuvinte ale domniei sale accentuând importanța pe care o au astfel de montări în viața cetății.

Teatrul Naţional „Mihai Eminescu” din Chişinău la Bucureşti: De la un experiment inedit la coborârea în infern

La mijlocul lunii ianuarie, în urma parteneriatului încheiat şi devenit deja tradiţional cu instituţiile similare din Bucureşti şi Iaşi, Teatrul Naţional din Chişinău „Mihai Eminescu” a prezentat în Capitală două spectacole, Cine l‑a trezit pe Yorick?, scenariu‑colaj după texte de Shakespeare, alcătuit şi regizat de Alexandru Vasilachi, şi Dosarele Siberiei, scenariu‑document, scris de Petru Hadârcă, semnatar şi al regiei, în colaborare cu Mariana Onceanu, după memoriile Ecaterinei Chele, Margaretei Cemârtan‑Spânu şi Ion Moraru, trei supravieţuitori ai deportărilor apocaliptice din perioada stalinistă, atât de sensibile pentru trecutul ţării noastre, care au avut loc în deceniul de după încheierea, la 23 august 1939, a Pactului Ribbentrop‑Molotov între URSS şi Germania. Sigur, asemenea modalităţi de asumare repertorială sunt practici curente pentru prestigioasa scenă de peste Prut. Îmi amintesc că în 2014 am avut ocazia să văd alte două spectacole, Amorul dănţuie şi feste joacă, şi Copiii foametei. Mărturii, cu opţiuni dramaturgice identice. Primul aparţinea aceluiaşi Alexandru Vasilachi şi a vizat tot piese de Shakespeare, Îmblânzirea scorpiei, Nevestele vesele, Mult zgomot pentru nimic sau Negustorul din Veneţia, cu deosebirea că aici le aplică un tratament mult mai radical, învestind până şi personajele cu nume neaoşe. Celălalt a fost o mostră de teatru documentar, produs de Luminiţa Ţâcu (regie) şi Alexei Vakulovski (scenariu), şi a adunat laolaltă o suită de confesiuni, într‑o relatare pe cât de dramatică pe atât de tensionată, ale unora dintre aceia care s‑au confruntat cu foametea din 1946 ‑1947.

Încep comentariul cu Dosarele Siberiei, deşi ordinea prezentării a fost inversă, nu fără să fac o scurtă mărturisire. Cu puţin înainte de a vedea spectacolul lui Petru Hadârcă am citit romanul Tatianei Ţîbuleac, Grădina de sticlă, primit bine de critică, în care autoarea povesteşte la persoana întâi viaţa Lastocikăi (în româneşte Rândunica), o copilă orfană adoptată de rusoaica Tamara şi crescută într‑un mediu ostil şi castrator. Maniera de scriitură e simplă, lipsită de picanterii stilistice, alternează destăinuiri lirice cu notaţii lapidare de jurnal, cu glisări permanente între prezent şi trecut de o încărcătură emoţională uneori răvăşitoare. Pe lângă mesajul iniţial al formării într‑o lume mizeră, a deriziunii, a umilinţei, a opresiunii, simbolic vorbind, traumele descrise încorporează în ele şi o supratemă. Reproşul adus de Lastocika, la un moment dat, părinţilor care au abandonat‑o depăşeşte cadrul scrierii propriu‑zise, devenind o interogaţie severă a actului istoric ce a mutilat mii de suflete: „În ce limbă să vă caut? În ce limbă să vă iert?” Într‑un fel eram, deci, pregătită la ceea ce trebuie să mă aştept de la Dosarele Siberiei. Consecinţele repercusiunilor de anihilare a existenţei fizice şi demnităţii unui neam se concretizează în fapte de o violenţă şi cruzime greu de imaginat. Evocarea suferinţelor celor care au avut neşansa să fie deportaţi în Siberia sau Caucaz interpune timpul rememorării prezentului cu o forţă de un dramatism brutal. Sintagma „exibarea memoriei”, utilizată de Sorin Crişan în volumul său, Teatru şi cunoaştere, sub semnul căreia dedică un substanţial studiu lui Tadeus Kantor”, în special Clasei moarte ca teatru al memoriei, cred că din multe puncte de vedere poate fi aplicată spectacolului lui Petru Hadârcă. În acesta prioritară nu e reconstituirea evenimentelor, ci mărturia în accepţiunea eliberării de o experienţă cumplită a memoriei unui popor. Decorul şi costumele Irinei Gurin, integrate structural spiritului realist al discursului regizoral, dar nu ilustrativ, funcţionează pe coordonate specifice dramelor relatate şi zonelor unde ele se consumă. Prispa unei căsuţe ţărăneşti, vagonul de marfă, vagonetele de mină, cum şi multe alte detalii, au relevanţă doar în relaţie cu derularea acţiunii şi universul psihologic al personajelor.

Între secvenţa de început a spectacolului, aceea când ţărani creduli, nedumeriţi, incapabili să priceapă mersul istoriei, îşi întâmpină viitorii călăi cu pâine şi sare, şi imaginea de final, cu toate personajele în scenă rostind spre public „nu ne răzbunaţi, dar să nu uitaţi”, amintirile lui Ion Moraru, Ecaterinei Chele şi Margaretei Cemârtan‑Spânu despre surghiunul în tărâmul frigului, despre vagonul în care au fost înghesuiţi de‑a valma copii, bătrâni şi femei, epuizaţi de foamete şi însetare, se succed ca între două coperţi de carte, nelăsând niciun moment publicul neimplicat. Sfâşietoarea scenă cu femeia tânără care naşte în trenul destinat transportării animalelor dă de‑a dreptul fiori. La prima oprire, atunci când un soldat sovietic îi smulge copilul de la sân, aceasta, împotrivindu‑se cu disperare, este executată fără ezitare. Devine astfel o fantomă în continuă rătăcire. Spre deosebire de spiritele din teatrul kabuki care cer răzbunare în cazuri când au parte de o moarte nedreaptă, Dora, fantoma mireasă, nu încetează să‑i însoţească pe cei târâţi pe drumul supliciului, alăturându‑se duhurilor pururi în alergătură ale celor dispăruţi pe tărâmurile Golgotei siberiene. Acestea sunt întruchipate de studenţi de la AMTAP, clasa profesor Mihai Fusu, excelent ansamblaţi de Irina Slobodeaniuc, cu o plastică a corpurilor ce sugerează însăşi fragilitatea fiinţei umane. Proiecţiile video (Ian Onică), fotografiile de arhivă (OWHStudio) completează istoria unei epoci, conferindu‑i autenticitate şi o atmosferă distinctă. În Ion Moraru, luptător antisovietic din organizaţia Sabia Dreptăţii, condamnat la zece ani de lagăr, zece de exil şi cinci de suspendare a drepturilor civice, Dan Melnic compune nuanţat un personaj cu aură de învingător. În antiteză cu cei oprimaţi, reprezentanţii puterii sunt portretizaţi prin tuşe groase, ei fiind cei care fac regulile jocului. Ceea ce‑i caracterizează într‑o lume a valorilor răsturnate, o lume reînviată prin accesarea memoriei, autocontextualizarea eului în istorie, prin conştientizarea ca pe un avertisment a erorilor şi a răului, este cinismul, demagogia, rinocerizarea. Churchill afirma (parafrazez) că ar trebui să ne uităm în trecut ca să vedem viitorul. Dosarele Siberiei este un spectacol tulburător de actual, în care actorii se completează organic, trec fără hiatusuri de la un personaj la altul, aportul fiecăruia simţindu‑se remarcabil la nivelul întregii echipe. Numărul lor fiind însă imens, spaţiul nu‑mi permite să‑i numesc.

„Dosarele Siberiei”, un spectacol de ziua lui Stalin

Numărul de ruși care și-au manifestat anul acesta admirația față de Stalin, participând la diferite acțiuni de comemorare în ziua lui de naștere, pe 21 decembrie, a bătut toate recordurile, uimindu-i, șocându-i pe ei înșiși. Sondajele recente spun că circa 70 la sută din cetățenii Federației Ruse apreciază pozitiv figura sângerosului dictator, scrie Nicolae Negru în www.ziarulnational.md, preluat de Romanian Global News.

Judecând după reacțiile din rețelele sociale, chipul mustăciosului conducător încălzește și sufletele unor concetățeni de-ai noștri, votanți ai PSRM, cărora condițiile politice de azi nu le permit să-și manifeste din plin înclinațiile sadomasochiste, dar dacă regimul lui Dodon va mai dura, s-ar putea să fim martorii unui rinascimento stalinist local similar celui din Rusia lui Putin.
Să nu ne ascundem după deget: pentru simpatizanții socialiști, Dodon și partidul său reprezintă relația cu trecutul, pe care ei îl glorifică și după care tânjesc. Modelul lor nu e socialismul suedez, bazat pe proprietatea privată, pe economia de piață, ci sovietic, construit pe dictatură, pe teroare, pe munca forțată a milioane de oameni.
În seara zilei de 21 decembrie, pe scena Teatrului Național „Mihai Eminescu” din Chișinău, s-a jucat, printr-o selecție deloc întâmplătoare, spectacolul „Dosarele Siberiei”, în regia lui Petru Hadârcă, după un text dramatic scris de el și de Mariana Onceanu, în baza mărturiilor Margaretei Spânu-Cemârtan, trecută prin calvarul deportării la vârsta copilăriei, și Ion Moraru, regretatul luptător al rezistenței antisovietice basarabene, condamnat la 25 de ani de Gulag.
E un spectacol de anvergură, în care e implicată aproape toată trupa teatrului, impresionant ca potențial artistic în desfășurare, cu soluții scenografice și coregrafice ingenioase, memorabile,un spectacol care răvășește, care le poate provoca spectatorilor uituci, mancurtizați, dureri cumplite de conștiință, dar necesare, ca o intervenție chirurgicală. Numele lui Stalin e menționat nu o singură dată, e paravan pentru batjocură, fărădelege și crimă, într-un context pe care admiratorii săi fie îl ignoră, fie îl justifică, apelând chiar la frazeologia stalinistă, cum ar fi cea cu omleta care necesită spargerea ouălor. Totuși, cred că și lor le-ar fi de folos o „cură” de teatru-document, realizat cu talent și simț al măsurii, cu mijloace artistice capabile să redea ceea ce rămâne dincolo de cuvintele martorilor oculari și dincolo de suferințele lor.
Fiindcă zelul și fanatismul bolșevic al „eliberatorilor” nu respectă liniile bunului-simț, ideologia și comportamentul lor, în confruntare cu „ideologia” și firescul vieții sătești, cu prudența și vulnerabilitatea țăranilor, arată pe scenă caricatural, caraghios, lipsit de umanism, ca o „molimă”, o abatere de la civilizație. Așa au văzut realitatea cei „eliberați” de ei înșiși. Fanatismul nu numai sperie, ci și provoacă râsul, atrage disprețul. E o observație valabilă pentru orice perioadă, inclusiv cea de azi, pentru orice fel de fanatism și orice absolutizare ideologică, oricât de pozitive și „progresiste” ar părea la prima vedere. De aceea, e nevoie de pluralism, de supremația legii și stat de drept. De aceea, modelul civilizațional trebuie căutat în Vest și nu în Est.
„Dosarele Siberiei” sunt cutremurătoare, vorbesc de la sine, relevând lanțul lung de suferințe pe care le îndură basarabenii, inclusiv copiii, destinele concrete ruinate sub acoperirea unor lozinci false și, dacă nu acum, poate mai târziu vor produce efecte asupra admiratorilor, deschiși sau tainici, ai lui Stalin. Niciun ideal, nicio „realizare” nu poate îndreptăți crimele cuiva.
Atunci când țăranii sunt pedepsiți pentru că au muncit și au „agonisit” și nu-și pot înțelege și accepta la nivel rațional vina, când domnește arbitrariul, fărădelegea și teroarea, neexistând criterii clare pentru noțiunea de „culac” și orice om poate deveni peste noapte „dușman al poporului”, ideologia invocată de „eliberatori” trebuie declarată criminală, iar fanaticii ei – ieșiți din minți.
Ar fi și o explicație adecvată a calvarului prin care au trecut sute de mii, milioane de oameni. Victimele, de altfel, nu cer răzbunare, ci doar să nu fie uitate. Prin spectacolul lor, Petru Hadârcă și Mariana Onceanu contribuie la necesarul efort de memorie al societății noastre.