Skip to content
TNME
  • Program
  • Activități
    • Repertoriu Curent
    • Reuniunea Teatrelor Naționale Românești
    • Știri
    • Anunțuri
    • În montare
    • Arhivă spectacole
  • Trupa
    • Actori
    • Regizori
    • Colaboratori
    • Orchestra
    • Echipa Tehnică
  • Despre Noi
    • Istoricul TNME
    • Cine suntem
    • Administrația
    • Transparență
      • Declarație 2024
      • Achiziții Publice 2024
      • Declarație 2023
      • Achiziții Publice 2023
    • REGULAMENTUL EVENIMENTELOR
    • Sălile teatrului
    • Posturi vacante
    • Contact
  • Bilete
    • Bilete Online
    • Vouchere
    • Biletele mele
    • Termeni și condiții
Menu Close
  • Program
  • Activități
    • Repertoriu Curent
    • Reuniunea Teatrelor Naționale Românești
    • Știri
    • Anunțuri
    • În montare
    • Arhivă spectacole
  • Trupa
    • Actori
    • Regizori
    • Colaboratori
    • Orchestra
    • Echipa Tehnică
  • Despre Noi
    • Istoricul TNME
    • Cine suntem
    • Administrația
    • Transparență
      • Declarație 2024
      • Achiziții Publice 2024
      • Declarație 2023
      • Achiziții Publice 2023
    • REGULAMENTUL EVENIMENTELOR
    • Sălile teatrului
    • Posturi vacante
    • Contact
  • Bilete
    • Bilete Online
    • Vouchere
    • Biletele mele
    • Termeni și condiții

Duminică, 06 Jul - 18:00

Bilete

Dosarele Siberiei

de Petru Hadârcă

Cea mai bună lucrare regizorală

Gala Revistei Culturale RINOCERUL (București 2021)

Cel mai bun spectacol dramatic

Gala Premiilor UNITEM 2020

Cel mai bun rol feminin plan secund - Draga Dumitrița Drumi

Gala Premiilor UNITEM 2020

Nominalizare. Cel mai bun rol feminin - Diana Decuseară

Gala Premiilor UNITEM 2020

Nominalizare. Cea mai bună coregrafie şi expresie corporală

Gala Premiilor UNITEM 2020

Festivalul Internațional Palm of Fest, Praga

Festivalul Internațional de Teatru, Sibiu

SEAS 2023 – Stagiunea Estivală a Artelor, Constanța

Festivalul Internațional de Dramaturgie Contemporană, Brașov (2019)

Zilele Teatrului „Matei Visniec”, Suceava (2022)

Scenografie: Irina Gurin
Expresie corporală: Irina Slobodeaniuc
Proiecţie video: Ian Onică
Lupte scenice: Oleg Mardari
Secvențe video: OWH Studio
Scenariu: Petru Hadârcă, Mariana Onceanu

Spectacol realizat după memoriile:
Margaretei Spânu-Cemârtan și ale lui Ion Moraru

Spectacol nerecomandat minorilor sub 16 ani.

(Conține mărturii de violenţă fizică şi psihică cu intensitate şi durată medie.)

Data premierei:

7 Iulie 2019
Dramă, Istorie / 
2 h 15 min 

/ Pauză: Da 

TNME, 
  • Sala Mare
Prezentare video

„DOSARELE SIBERIEI” – CIFRELE AU SUFLET
Ideea spectacolului o port de mult timp în minte și în suflet. Soarta românilor basarabeni persecutați, masacrați și exterminați de regimul comunist prin foamete organizată, prin deportări în masă și prin încarcerare în GULAG este o temă la care am revenit și am lucrat mai bine de zece ani, profitând de șansa de a monta mai multe spectacole-document la Teatrul Național Radiofonic de la București, la Teatrul Național „Vasile Alecsandri” din Iași.
După șocul produs de lectura Arhipelagul-ului GULAG de Aleksandr Soljenițân, am citit alte materiale, în special memorii ale conaționalilor noștri trecuți prin malaxorul represiunilor staliniste, descoperind treptat o realitate ascunsă, paralelă și diferită de cea trăită de mine în perioada copilăriei și tinereții. Am descoperit îngrozit că alături de noi, pionieri și comsomoliștii ce recitam voioși ode lui Lenin și Partidului, trăiau oameni care sufereau în tăcere, își plângeau în taină părinții, surorile și frații, bunicii, prietenii, uciși de sistemul odios și pervers, creat de cei pe care noi îi glorificam cu atâta inconștiență înflăcăr Nu bănuiam că, în multe case, consătenii mei se măcinau, se stingeau lent de durere mută și neîmpărtășită. La fel cum nu mi-am putut închipui că Sângereiul meu drag, loc al bucuriei, a putut fi un loc al vaietelor și terorii, și în ’41, și în ’49, și în ’51, mi se ridică părul în cap când îmi imaginez cum drumurile satului s-au umplut de femei bocind și urlând de disperare, de copii plângând ținându-se de părinții și bunicii lor înnebuniți de frică și neputință, mânați cu toții în Siberia. Șocul emoțional produs de lectura amintirilor martorilor oculari ai acelor timpuri, a fost răvășitor, însoțit de un sentiment de vină pentru inconștiența noastră, pentru că nu am știut și am fost atât de indiferenți față de oamenii îndurerați de lângă noi. Este adevărat că atunci această temă era tabu. Au trecut aproape trei decenii de când documentele de arhivă au fost desecretizate, supraviețuitorii au putut, în sfârșit, să spargă gheața tăcerii și să povestească experiențele traumatizante, istoricii au publicat studii, dar la nivelul mentalului colectiv rămâne un mare gol și o mare confuzie – nu s-a produs o asumare și o conștientizare a crimelor orchestrate de regimul comunist, așa cum s-a întâmplat cu cele ale fascismului.
Cifrele victimelor sunt impresionante, dar ele rămân în zona statisticii. Dacă moartea unui singur prunc strivit sub genunchiul soldatului care a urcat pe cuptor în căutare de dușmani ai poporului este zguduitoare, cât cântărește suferința celor 11 899 de copii deportați numai în vara lui 1949? Cum poate fi măsurată durerea celor 14 033 de femei, cele mai multe mame cu copii, deportate și ele în același an? Spectacolul este despre această imensă suferință umană, dar și despre puterea de luptă și de rezistență în fața răului care părea fără capăt. Spectacolul este și despre cei care au încercat să lupte și să-și apere familia, să-și apere modul de viață pe care l-au avut și l-au îndrăgit până la venirea „eliberatorilor”.
Spectacolul „Dosarele Siberiei” este doar o parte din cel pe care îl mai port în sufletul și mintea mea. Este doar o parte, întrucât fiecare carte de memorii scrise la această temă oferă subiecte aparte pentru spectacole și filme. Este doar o parte, întrucât a trebuit să renunț la unele idei pe care le-aș fi vizualizat scenic, dacă m-aș fi oprit la soarta unei singure familii. Totuși, de această dată am optat în favoarea cantității materialului documentar și a textului povestit de martorii acestor evenimente: Margareta Cemârtan-Spânu, deportată în 1949 și Ion Moraru, condamnat politic în 1950 la GULAG, pentru că a condus organizația de luptă împotriva puterii sovietice „Sabia Dreptății”.
Foarte puțini din cei care au trecut prin suferințele și teroarea regimului sovietic mai sunt printre noi, cei mai mulți au plecat în lumea celor drepți. Ei, probabil, nu mai au nevoie de nimic de la noi, nici măcar de amintirea noastră. De aceste amintiri avem nevoie noi și, mai ales, copiii și nepoții noștri. Avem nevoie pentru a înțelege și conștientiza că ura, violența și teroarea nu pot crea o lume bună cu oameni fericiți.
Spectacolul durează 2 ore 15 min, vi se pare mult pentru ceea ce au pătimit? Vă așteptăm la teatru, fiecare spectator este o inimă și o conștiință aprinsă în amintirea sufletelor inocente chinuite în ținuturile îndepărtate ale Siberiei și Kazahstanului, în GULAG-ul sovietic.

Petru HADÂRCĂ, regizor

DISTRIBUȚIA

Ecaterina Chele

Olga Triboi

Margareta Spânu-Cemârtan

Draga-Dumitrița Drumi

Lealea Cojocaru

Tinka Mardari

Olesea Sveclă

Ion Moraru

Dan Melnic

Dora, fantoma

Diana Decuseară

bunica Sofia Spânu

Ninela Caranfil

Anișoara Bunescu

bunicul Pintilie Oloinicu

Nicolae Darie

Gheorghe Cucu / brigadierul Berzinev / Terziev

Constantin Adam

Alexandru Leancă

Semionova / doctorița

Angela Ciobanu

Valentina Gafencu / Maria

Ana Tkacenko

Saveta / o deținută

Doriana Zubcu-Marginean

mama Zinovia Moraru / o deținută

Tatiana Lazăr

Nicon / Karzubâi / Josas Lukștas

Petru Oistric

politrucul / nacealnicul sovietic / NKVD-istul Kiselev

Ion Mocanu

Grișa-activistul / profesorul / un soldat / un deținut

Ghenadie Gâlcă

Constantin Chele / Limon / Petre Lungu / Andreico

Alexandru Pleșca

Vladislav Ropot

tanchistul / Vasile Terehov

Valentin Zorilă

Nicolae Spânu / Micola / un deținut

Iurie Focșa

Melikian / Menekest / directorul școlii / soldatul

Mihai Zubcu

o săteancă / o deținută

Corina Rotaru

un sătean / un deținut

Igor Babiac

o săteancă / o deținută

Rusanda Radvan

un sătean / un deținut

Petru Marginean

un sătean / un deținut

Nicu Ciumașu

Lealea Cojocaru copilă

Iana Onică

un copil

Bianca Onică

CRONICI

Irina Nechit
Dana Pocea
Nicolae Negru
Larisa Turea
Irina Nechit

Expresia suferinței individuale într-o tragedie colectivă

Reproducem și cele scrise după premieră de către Octavian Țâcu pe o rețea de socializare: „La cei 70 de ani de la cel mai mare val al deportărilor staliniste în Basarabia, Teatrul „Mihai Eminescu” a venit cu un spectacol monumental – „Dosarele Siberiei”, un eveniment cultural de excepție, care a întregit pe deplin suita de manifestări dedicate acestui eveniment tragic din istoria noastră. Prin „Copiii Foametei”, „Seceta Roșie”, „Sfatul Țării”, Teatrul Național „Mihai Eminescu” a transformat istoria în artă și memoria, într-un exercițiu profund de reflecție. Venind pe această filieră a educației istorice asumate, spectacolul „Dosarele Siberiei”, în regia lui Petru Hadârcă, ne-a cutremurat. Chiar și pe cei care cunoaștem adâncurile istoriei deportărilor. Pentru că a expus ceea ce istoria n-ar fi putut reda niciodată – expresia suferinței, a trăirii individuale într-o tragedie colectivă, asumată de fiecare din cei 40 de actori, care pe scena Naționalului au devenit purtătorii destinului nostru. Felicitări și mulțumiri tuturor celor implicați în realizarea acestui spectacol-document”.

„Talentul regizorului, multiplicat prin pasiunea artiştilor, a transformat sala Teatrului Național într-o răbufnire de suspine de dincolo de morminte. În fiecare replică din scenă auzeam vocea bunicilor şi părinților mei. „Când au venit ruşii”. Aşa începeau toate amintirile lor. Consider că spectacolul „Dosarele Siberiei” trebuie să ajungă în toate căminele culturale din Republica Moldova. Va fi cea mai convingătoare relatare despre ce ni s-a întâmplat nouă, românilor din Basarabia”, afirmă Ana Guțu, aceste cuvinte ale domniei sale accentuând importanța pe care o au astfel de montări în viața cetății.

Irina Nechit

Dana Pocea
Teatrul Naţional „Mihai Eminescu” din Chişinău la Bucureşti: De la un experiment inedit la coborârea în infern

La mijlocul lunii ianuarie, în urma parteneriatului încheiat şi devenit deja tradiţional cu instituţiile similare din Bucureşti şi Iaşi, Teatrul Naţional din Chişinău „Mihai Eminescu” a prezentat în Capitală două spectacole, Cine l‑a trezit pe Yorick?, scenariu‑colaj după texte de Shakespeare, alcătuit şi regizat de Alexandru Vasilachi, şi Dosarele Siberiei, scenariu‑document, scris de Petru Hadârcă, semnatar şi al regiei, în colaborare cu Mariana Onceanu, după memoriile Ecaterinei Chele, Margaretei Cemârtan‑Spânu şi Ion Moraru, trei supravieţuitori ai deportărilor apocaliptice din perioada stalinistă, atât de sensibile pentru trecutul ţării noastre, care au avut loc în deceniul de după încheierea, la 23 august 1939, a Pactului Ribbentrop‑Molotov între URSS şi Germania. Sigur, asemenea modalităţi de asumare repertorială sunt practici curente pentru prestigioasa scenă de peste Prut. Îmi amintesc că în 2014 am avut ocazia să văd alte două spectacole, Amorul dănţuie şi feste joacă, şi Copiii foametei. Mărturii, cu opţiuni dramaturgice identice. Primul aparţinea aceluiaşi Alexandru Vasilachi şi a vizat tot piese de Shakespeare, Îmblânzirea scorpiei, Nevestele vesele, Mult zgomot pentru nimic sau Negustorul din Veneţia, cu deosebirea că aici le aplică un tratament mult mai radical, învestind până şi personajele cu nume neaoşe. Celălalt a fost o mostră de teatru documentar, produs de Luminiţa Ţâcu (regie) şi Alexei Vakulovski (scenariu), şi a adunat laolaltă o suită de confesiuni, într‑o relatare pe cât de dramatică pe atât de tensionată, ale unora dintre aceia care s‑au confruntat cu foametea din 1946 ‑1947.

Încep comentariul cu Dosarele Siberiei, deşi ordinea prezentării a fost inversă, nu fără să fac o scurtă mărturisire. Cu puţin înainte de a vedea spectacolul lui Petru Hadârcă am citit romanul Tatianei Ţîbuleac, Grădina de sticlă, primit bine de critică, în care autoarea povesteşte la persoana întâi viaţa Lastocikăi (în româneşte Rândunica), o copilă orfană adoptată de rusoaica Tamara şi crescută într‑un mediu ostil şi castrator. Maniera de scriitură e simplă, lipsită de picanterii stilistice, alternează destăinuiri lirice cu notaţii lapidare de jurnal, cu glisări permanente între prezent şi trecut de o încărcătură emoţională uneori răvăşitoare. Pe lângă mesajul iniţial al formării într‑o lume mizeră, a deriziunii, a umilinţei, a opresiunii, simbolic vorbind, traumele descrise încorporează în ele şi o supratemă. Reproşul adus de Lastocika, la un moment dat, părinţilor care au abandonat‑o depăşeşte cadrul scrierii propriu‑zise, devenind o interogaţie severă a actului istoric ce a mutilat mii de suflete: „În ce limbă să vă caut? În ce limbă să vă iert?” Într‑un fel eram, deci, pregătită la ceea ce trebuie să mă aştept de la Dosarele Siberiei. Consecinţele repercusiunilor de anihilare a existenţei fizice şi demnităţii unui neam se concretizează în fapte de o violenţă şi cruzime greu de imaginat. Evocarea suferinţelor celor care au avut neşansa să fie deportaţi în Siberia sau Caucaz interpune timpul rememorării prezentului cu o forţă de un dramatism brutal. Sintagma „exibarea memoriei”, utilizată de Sorin Crişan în volumul său, Teatru şi cunoaştere, sub semnul căreia dedică un substanţial studiu lui Tadeus Kantor”, în special Clasei moarte ca teatru al memoriei, cred că din multe puncte de vedere poate fi aplicată spectacolului lui Petru Hadârcă. În acesta prioritară nu e reconstituirea evenimentelor, ci mărturia în accepţiunea eliberării de o experienţă cumplită a memoriei unui popor. Decorul şi costumele Irinei Gurin, integrate structural spiritului realist al discursului regizoral, dar nu ilustrativ, funcţionează pe coordonate specifice dramelor relatate şi zonelor unde ele se consumă. Prispa unei căsuţe ţărăneşti, vagonul de marfă, vagonetele de mină, cum şi multe alte detalii, au relevanţă doar în relaţie cu derularea acţiunii şi universul psihologic al personajelor.

Între secvenţa de început a spectacolului, aceea când ţărani creduli, nedumeriţi, incapabili să priceapă mersul istoriei, îşi întâmpină viitorii călăi cu pâine şi sare, şi imaginea de final, cu toate personajele în scenă rostind spre public „nu ne răzbunaţi, dar să nu uitaţi”, amintirile lui Ion Moraru, Ecaterinei Chele şi Margaretei Cemârtan‑Spânu despre surghiunul în tărâmul frigului, despre vagonul în care au fost înghesuiţi de‑a valma copii, bătrâni şi femei, epuizaţi de foamete şi însetare, se succed ca între două coperţi de carte, nelăsând niciun moment publicul neimplicat. Sfâşietoarea scenă cu femeia tânără care naşte în trenul destinat transportării animalelor dă de‑a dreptul fiori. La prima oprire, atunci când un soldat sovietic îi smulge copilul de la sân, aceasta, împotrivindu‑se cu disperare, este executată fără ezitare. Devine astfel o fantomă în continuă rătăcire. Spre deosebire de spiritele din teatrul kabuki care cer răzbunare în cazuri când au parte de o moarte nedreaptă, Dora, fantoma mireasă, nu încetează să‑i însoţească pe cei târâţi pe drumul supliciului, alăturându‑se duhurilor pururi în alergătură ale celor dispăruţi pe tărâmurile Golgotei siberiene. Acestea sunt întruchipate de studenţi de la AMTAP, clasa profesor Mihai Fusu, excelent ansamblaţi de Irina Slobodeaniuc, cu o plastică a corpurilor ce sugerează însăşi fragilitatea fiinţei umane. Proiecţiile video (Ian Onică), fotografiile de arhivă (OWHStudio) completează istoria unei epoci, conferindu‑i autenticitate şi o atmosferă distinctă. În Ion Moraru, luptător antisovietic din organizaţia Sabia Dreptăţii, condamnat la zece ani de lagăr, zece de exil şi cinci de suspendare a drepturilor civice, Dan Melnic compune nuanţat un personaj cu aură de învingător. În antiteză cu cei oprimaţi, reprezentanţii puterii sunt portretizaţi prin tuşe groase, ei fiind cei care fac regulile jocului. Ceea ce‑i caracterizează într‑o lume a valorilor răsturnate, o lume reînviată prin accesarea memoriei, autocontextualizarea eului în istorie, prin conştientizarea ca pe un avertisment a erorilor şi a răului, este cinismul, demagogia, rinocerizarea. Churchill afirma (parafrazez) că ar trebui să ne uităm în trecut ca să vedem viitorul. Dosarele Siberiei este un spectacol tulburător de actual, în care actorii se completează organic, trec fără hiatusuri de la un personaj la altul, aportul fiecăruia simţindu‑se remarcabil la nivelul întregii echipe. Numărul lor fiind însă imens, spaţiul nu‑mi permite să‑i numesc.

Dana Pocea

Nicolae Negru

„Dosarele Siberiei”, un spectacol de ziua lui Stalin

Numărul de ruși care și-au manifestat anul acesta admirația față de Stalin, participând la diferite acțiuni de comemorare în ziua lui de naștere, pe 21 decembrie, a bătut toate recordurile, uimindu-i, șocându-i pe ei înșiși. Sondajele recente spun că circa 70 la sută din cetățenii Federației Ruse apreciază pozitiv figura sângerosului dictator, scrie Nicolae Negru în www.ziarulnational.md, preluat de Romanian Global News.

Judecând după reacțiile din rețelele sociale, chipul mustăciosului conducător încălzește și sufletele unor concetățeni de-ai noștri, votanți ai PSRM, cărora condițiile politice de azi nu le permit să-și manifeste din plin înclinațiile sadomasochiste, dar dacă regimul lui Dodon va mai dura, s-ar putea să fim martorii unui rinascimento stalinist local similar celui din Rusia lui Putin.
Să nu ne ascundem după deget: pentru simpatizanții socialiști, Dodon și partidul său reprezintă relația cu trecutul, pe care ei îl glorifică și după care tânjesc. Modelul lor nu e socialismul suedez, bazat pe proprietatea privată, pe economia de piață, ci sovietic, construit pe dictatură, pe teroare, pe munca forțată a milioane de oameni.
În seara zilei de 21 decembrie, pe scena Teatrului Național „Mihai Eminescu” din Chișinău, s-a jucat, printr-o selecție deloc întâmplătoare, spectacolul „Dosarele Siberiei”, în regia lui Petru Hadârcă, după un text dramatic scris de el și de Mariana Onceanu, în baza mărturiilor Margaretei Spânu-Cemârtan, trecută prin calvarul deportării la vârsta copilăriei, și Ion Moraru, regretatul luptător al rezistenței antisovietice basarabene, condamnat la 25 de ani de Gulag.
E un spectacol de anvergură, în care e implicată aproape toată trupa teatrului, impresionant ca potențial artistic în desfășurare, cu soluții scenografice și coregrafice ingenioase, memorabile,un spectacol care răvășește, care le poate provoca spectatorilor uituci, mancurtizați, dureri cumplite de conștiință, dar necesare, ca o intervenție chirurgicală. Numele lui Stalin e menționat nu o singură dată, e paravan pentru batjocură, fărădelege și crimă, într-un context pe care admiratorii săi fie îl ignoră, fie îl justifică, apelând chiar la frazeologia stalinistă, cum ar fi cea cu omleta care necesită spargerea ouălor. Totuși, cred că și lor le-ar fi de folos o „cură” de teatru-document, realizat cu talent și simț al măsurii, cu mijloace artistice capabile să redea ceea ce rămâne dincolo de cuvintele martorilor oculari și dincolo de suferințele lor.
Fiindcă zelul și fanatismul bolșevic al „eliberatorilor” nu respectă liniile bunului-simț, ideologia și comportamentul lor, în confruntare cu „ideologia” și firescul vieții sătești, cu prudența și vulnerabilitatea țăranilor, arată pe scenă caricatural, caraghios, lipsit de umanism, ca o „molimă”, o abatere de la civilizație. Așa au văzut realitatea cei „eliberați” de ei înșiși. Fanatismul nu numai sperie, ci și provoacă râsul, atrage disprețul. E o observație valabilă pentru orice perioadă, inclusiv cea de azi, pentru orice fel de fanatism și orice absolutizare ideologică, oricât de pozitive și „progresiste” ar părea la prima vedere. De aceea, e nevoie de pluralism, de supremația legii și stat de drept. De aceea, modelul civilizațional trebuie căutat în Vest și nu în Est.
„Dosarele Siberiei” sunt cutremurătoare, vorbesc de la sine, relevând lanțul lung de suferințe pe care le îndură basarabenii, inclusiv copiii, destinele concrete ruinate sub acoperirea unor lozinci false și, dacă nu acum, poate mai târziu vor produce efecte asupra admiratorilor, deschiși sau tainici, ai lui Stalin. Niciun ideal, nicio „realizare” nu poate îndreptăți crimele cuiva.
Atunci când țăranii sunt pedepsiți pentru că au muncit și au „agonisit” și nu-și pot înțelege și accepta la nivel rațional vina, când domnește arbitrariul, fărădelegea și teroarea, neexistând criterii clare pentru noțiunea de „culac” și orice om poate deveni peste noapte „dușman al poporului”, ideologia invocată de „eliberatori” trebuie declarată criminală, iar fanaticii ei – ieșiți din minți.
Ar fi și o explicație adecvată a calvarului prin care au trecut sute de mii, milioane de oameni. Victimele, de altfel, nu cer răzbunare, ci doar să nu fie uitate. Prin spectacolul lor, Petru Hadârcă și Mariana Onceanu contribuie la necesarul efort de memorie al societății noastre.

 

Nicolae Negru

Larisa Turea
„Frigul ninge și pustiul plouă,
Degerată-mi este inima.”
Grigore Vieru
Când, cu sufletul țăndări, urmărești buletinele de știri, copleșit de neputință și disperare; când prigonirea inocenților te lasă fără cuvinte și simți prăbușindu-se Ideea de Bine, dar mai speri că lacrimile măicuțelor, ale copiilor taciturni din subsolurile bombardate, ale bătrânilor care, adunând într-o boccea toată viața lor, și-au luat lumea-n cap, să spargă norii… Mi-e sete de puncte de sprijin: doar ce este nesupus putreziciunii poate să inspire, pentru a continua să exiști… Or, Ucraina barbar invadată, de la Slatina și Biserica Albă de pe Tisa, Liovul polonez cu Biserica lui Vasile Lupu, Unievul unde Mitropolitul Dosoftei „mâncat-a pâine cu zgură/ și lacrimi în băutură”, Drogobycz, orășelul cu prăvălii de scorțișoară al lui Bruno Schulz, Odessa lui Isaac Babel, Ilf și Petrov, Cetatea Hotinului și codrul secular unde pădurărise Alexei Turea și Rosoșenii unde s-a născut Valeriu, Kievul lui Petru Movilă și Mihail Bulgakov, Cernăuți, orașul devenirii lui Mihai Eminescu, e parte din geografia noastră sentimentală; la Cernăuți mergeam după carte românească mai în fiecare lună; la mormântul lui Aron Pumnul, în parfumul dăinuind veacuri al lăcrămioarelor învățăceilor, ne-am sărutat, la Universitatea maiestuoasă a Bucovinei ne-am scris tezele de licență: Dumitru Coval, pedagog înțelept, ne-a aranjat, cu prietenii săi de la facultatea de română și colegii jurnaliști de la Zorile Bucovinei, o deplasare pentru a studia în original, din presa vremii, publi- cistica lui Alecsandri și Dobrogeanu Gherea, deplasare ce a fost, de fapt, și unicul voiaj de nuntă. În vremi de restriște, punct de sprijin sunt cărțile, filmele, muzica, spectacolele de teatru, empatia semenilor.
Sunt mândră de colegii de la Teatrul Național Mihai Eminescu, de îndârjirea lor în a înmulți faptele bune: cine, dacă nu artiștii, să pună la loc lumea scoasă din țâțâni (din Hamlet citire)? TNME a donat toate înca- sările pentru spectacolul Dosarele Siberiei, jucat duminică, 6 martie, Fondului refugiaților din Ucraina. De la începutul războiului, autocarul teatrului e pus la dispoziția refu- giaților, face zilnic tur-retur vama Palanca și Chișinău; artiștii ce nu sunt prinși în repetiții devin voluntari la Centrele de plasament. În cadrul campaniei RUGĂ PENTRU PACE, înainte de spectacolul CASA MARE de Ion Druță, s-a citit, la rampă, în sincronizare cu Radio România Cultural, un fragment din prefața cărții Ultimii martori a Svetlanei Aleksievici, Laureată a premiului Nobel.
La spectacolul jucat în beneficiul celor ce fug din calea războiului, sala arhiplină: adevărată litanie a jertfiților fără de vină, expresie concentrată a suferinței dar și a omeniei, Dosarele Siberiei (scenariu – Petru Hadârcă și Mariana Onceanu; regie – Petru Hadârcă) a zguduit, literalmente, în octombrie 2019, spectatorii, la Cernăuți și la Horbova, ținutul Herța. Cine să-și fi imaginat infernul actual? Sunt cu gândul la tinerii ce aplaudau atunci: câți dintre ei sunt sub arme, luptând cu cotropitorul cinic și fără scrupule? Pentru câți dintre etnicii din Bucovina acesta a fost ultimul spectacol românesc din viață?
Montarea multipremiată recompune calvarul trăit de basarabenii condamnați la inexistență, aducând la rampă 3 valuri de deportări – din 1941, 1949 și 1951, – alte „operațiuni speciale” având ca scop exterminarea elitelor, anihilarea rezistenței, pervertirea valorilor spirituale, dezbinarea societății. Premiera s-a produs exact la 70 de ani din noaptea în care zeci de mii de moldoveni au fost strămutați forțat în Siberia sau Kazahstan; bunurile materiale (imobile, unelte agricole, mijloace și animale de tracțiune, mobilier și haine) le-au fost confiscate, urmând a servi ca bază pentru gospodăriile „colective”. Spectatorii – din Moldova dintre râuri, de la Iași, București, Sibiu, Târgu Mureș, Buzău, Budapesta, au apreciat la su- perlativ creația, întrunind peste 50 de per- soane, actori, scenografi, pictori, iluminiști, sunetiștii, coregrafi, cabiniere, muncitorii de scenă ș.a. S-au impus prin dăruire câțiva copii extrem de talentați, crescuți, efectiv, în culise, precum și studenții Academiei de Muzică, Teatru și Arte Plastice (acum, cei din clasa profesorului Emil Gaju). Autorii și-au asumat o misiune temerară: de a extrage stri- gătul mut din roca textelor-mărturii; au desfăcut frază cu frază, piatră cu piatră; cântărindu-le, le-au re-asamblat, esențializând cazna, îndurarea, credința, eroismul; au convertit în fior estetic, în emoții răzbind dincolo de rampă, partea nerostită, invizibilă a istoriei. Printre cei strămutați în iulie 1949 au fost 12 mii de copii; pe supraviețuitori – puțini la număr – toată viața i-a măcinat întrebarea: de ce, pentru ce? Copilăria de surghiunit însemna întuneric, frig, foame, umilință fără de capăt. Îi mistuia dorul de neam, dar și de joacă, de fructele și pâinica de acasă: „Mamă, spune-le, dacă nu au pâine, să ne dea o bu- cățică de mămăligă”, se roagă un copilaș în marfarul ferecat, în pustiul de gheață. „Nu vă duceți ca să trăiți acolo, ci ca să muriți” – li se repeta. Mulți n-au supraviețuit regimului de înfometare, bolilor și muncii extenuante în nordul extrem. Spectacolul onorează aminti- rea celor pierduți în taiga, în tundră sau printre urșii albi; a celor ce-au aflat puterea de a trăi fără copii, fără mamă și tată, fără frați și surori, persecutați de organe, străini și neîn- țeleși. „Să nu ne răzbunați, dar să nu uitați” e leitmotivul montării; protagoniștii sunt persoane reale – Ecaterina Chele, deportată în 1941, Margareta Cemârtan-Spânu, deporta- tă în 1949 și Ion Moraru, internat, în 1950, în Gulag, membru al organizației de rezistență antisovietică „Sabia Dreptății”.
Fiecare episod pornește de la o istorie individuală, conturând împreună tabloul tragic al comunității atomizate, nedreptățite și manipulate. În miile de scrisori expediate lui Stalin, deportații acuză erori de justiție; însă e tot mai clar că, de fapt, se realiza lichida- rea minuțios planificată, reducerea la tăcere a grupurilor ce păstrau în suflet altă viziune asupra istoriei și a umanității, alte valori și repere morale: au fost ridicați cei incomozi prin crezul și felul lor de a fi: intelectuali, plugari de frunte, meseriași pricepuți, profesori, preoți, foști funcționari și militari ai Armatei române. Ca atare, nu de pretexte sau motive au nevoie asasinii, atunci și acum, în Ucraina, ci de victime… Experimentul de dezumanizare a produs o societate cu coloana vertebrală frântă, debusolată și fără lideri. Destinele personale reflectă umbra neagră a urâciunii umane și sociale; un puzzle din care lipsesc piese: e solicitată imaginația privitorului, fie-
care plusează reprezentației propriile gânduri și sentimente. Scenele dogoresc, ard cu fierul încins; personajul emblematic Dora (Diana Dicusar, sinceră, organică) tânăra ce se încrede ocupanților, naște pruncul jertfit regimului, este omorâtă, ajunge fantoma ce bântuie comunitatea, parabolă inedită a nălucii ce bântuia Europa (de la Marx și Engels). Eșafodajul complicat al decorului și proiecțiile (scenograful Irina Gurin și artistul video Ian Onică) susțin acțiunea scenică, amplifică încărcătura emoțională, revendicând concen- trarea la maxim a actorilor aflați permanent în mișcare, reajustându-se nivelului de imersiune și autenticitate dictat de tema atât de complexă. Ansamblul actoricesc fuzionează, interacționează precis pe planuri convergen- te, în pofida stilurilor și a școlilor diferite; e măiestria regizorului ce alambichează energiile, harul individual. Protagoniștii, fără excepție, sunt remarcabili: Olga Guțu-Cucu – Ecaterina Chele; Draga-Dumitrița Drumi – Margareta Cemârtan-Spânu; Tinca Mardari/Olesea Sveclă – Lealea Cojocaru; Dan Melnic – Ion Moraru; Nicolae Darie – bunicul Pintilie Oloinicu; Constantin Adam/ Alexandru Leancă – Gheorghe Cucu; Angela Ciobanu – Semionova, doctorița; Ana Tkacenko – Valentina Gafencu; Doriana Zubcu-Marginean – Saveta; Tatiana Saenco – mama, Zinovia Moraru; Petru Oistric – Nicon; Ion Mocanu – politrucul, nacealnicul sovietic; Ghenadie Gâlcă – Grișa-activistul; Alexandru Pleșca/ Vladislav Ropot – Constantin Chele; Valentin Zorilă – Vasile Terehov; Iurie Focșa – Nicolae Spânu; Mihai Zubcu – Melikian; pentru copiii Sofia Oistric, Iana și Bianca Onică, Vlad Triboi și Petra Pleșca spectacolul constituie o lecție de rostire, de angajare civică. Prisosul de cuvinte naște emoție pură, revelatoare: scena în care Bunica Sofia (Ninela Caranfil în apogeul forței creatoare) își deprinde nepoata (Sofia Oistric, stea în devenire), să nu se teamă, să accepte inevitabilitatea morții, este copleșitoare, se lasă cu noduri în gât.
În demersul de reconstituire istorică, regia decupează relațiile orizontale, cotidiene din scenariu, accentuând verticala metafizică: moartea, iubirea de aproape și îndurarea într-un univers pe care Varlaam Șalamov îl consideră abject prin excelență. Spectacolul Dosarele Siberiei nu e doar punere în scenă despre surghiunirea, fără un simulacru de proces, a sute de mii de basarabeni, dar și despre experiența dură a Gulagului; este expresia concentrată documentar a pătimirilor… a setei de libertate în opoziție cu supralicitarea violenței monstruoase și industrializarea urii în URSS, stat terorist pe care visează să-l re-starteze sângerosul Statu-Palmă-Pleșul-Cot din Kremlin… Martirajul destinelor tescuite prin barbarie, cruzimea fără temei, îi face pe spectatori să empatizeze cu personajele; universul corecționar impunea încovoierea individului; sistemul o sacrifică pe Dora și tinde să omoare umanitatea în exilații rămași în viață, suflete ofilite de atâtea pierderi, obidiții torturați în absurdul unei închisori în aer liber, chiar dacă fără camere de gazare. Monstruoasele experimente de inginerie socială chemate să producă omul nou, proiectat ca cetățean ideal (fascist/ comunist), perfect din punct de vedere fizic, psihologic și etic, au falimentat lamentabil, spiritul de solidaritate sporea proporțional cu teroarea. Produsul final, Homo sovieticus, ambivalentul совок, dezamăgitor, este, totuși, activ pe scena vieții… Mizanscenele marchează spectatorul și prin suprapunerea imaginilor cu momente sonore, subliniind tragismul situațiilor saturate de ideologie, dispreț, minciună și ipocrizie socială. Sufletul ars de dor, amintirile nemărturisite, durerea înăbușită e simțită și vizual, și auditiv. Remarcabilă partitura mișcării scenice girate de coregraful Irina Slobodeaniuc.
… Sufletele condamnate să poarte pentru vecie dangaua de dușman al poporului au renăscut din cenușă. Nimeni nu poate să uite și nici va uita vreodată. Or, se știe, din umilințele repetate rezultă frustrări ce ne însoțesc toată viața, tulburările psihice provoacă maladii incurabile. Nedreptatea istoriei nu poate fi reparată, însă mentalitatea comunitară aflată în șoc posttraumatic se poate schimba; nu e simplu acolo unde puterea consideră ființa umană material biologic fără valoare sau carne de tun. E nevoie de o masă critică pentru ca schimbarea să se producă, efectiv: libertatea se obține prin purificare: exemplul ucrainenilor ce luptă pentru libertate și dem- nitate este remarcabil. Poporul lui Moise a hălăduit 40 de ani în deșert, pentru a se eli- bera de sclavie. Societatea smulsă din robie, neinstruită, fără organizare socială proprie, fără legi, crește vizibil în această perioadă: patru decenii au creat o oaste formidabilă, din oameni vrednici, căliți prin greutăți. Reprezentațiile scenice despre strivire și rezistență, cărțile și filmele ce aduc în lumină pagini ocultate ale istoriei contribuie esențial la epurarea de sclavie; efectul terapeutic al schijei extrase, al frustrărilor verbalizate vor duce, sperăm, la recăpătarea demnității. Sus inima, slavă Ucrainei!

Larisa Turea

RECOMANDĂRI

Vineri, 27 Jun - 19:00

Duminică, 29 Jun - 19:00

Marți, 01 Jul - 19:00

Joi, 03 Jul - 19:00

Despre Noi

TN "Mihai Eminescu"

Prima instituție teatrală de expresie română din Basarabia și nava pilot a spațiului cultural dintre Prut și Nistru inaugurată oficial la 6 octombrie 1921.
TNME

Contact

Casa de bilete: (022) 22-11-77
Program: 09:00 - 19:00. Luni zi liberă.

Adresa: Chișinău, Bd. Ștefan cel Mare, 79

tel: (022) 22-64-27; fax: (022) 22-27-93

email: info@tnme.md

Teatrul Național Mihai Eminescu 2025