Criticii și cronicarii impuneau standarde înalte, care adesea nu coincideau cu preferințele publicului larg, care venea mai mult la comedii. Și ritmul de montare al spectacolelor era diferit:  încercau să monteze în fiecare săptămână câte o nouă premieră. Actorii cu lefuri mici abia de izbuteau să învețe textele pe de rost. Iată de ce sufleorul devenea figura cea mai importantă la fiecare reprezentație. Teatrul nu avea bani pentru decoruri, așa că cele vechi, decolorate și uzate, apăreau din spectacol în spectacol: – aceleași candelabre, mese, dulapuri, aceiași pereți…. În aceste condiții nu toate spectacolele erau la înălțime. După avalanșa de spectatori din ziua premierei, urmau reprezentații la care publicul venea rar. În presă se punea frecvent problema lipsei de interes față de teatrul în limba română.

În plus, oferta teatrală din Chișinău era în unele perioade destul de bogată. De exemplu la 7 decembrie 1923, ziarul Rampa anunța că la Chișinău, sala Auditoriului „Puşkin” e arhiplină în fiecare seară la spectacolele teatrului rus cu  Vasile Vronski şi Tamara Diuvan. Tot atunci se afla în turneu Teatrul evreiesc de la Vilno, iar în sălile Orfeum și Coliseum se bucura de succes trupa Lidiei Potoțcaia.

Pentru a atrage publicul în sala Clubului Nobilimii, din nou erau chemați mari actori de la București sau Iași, și erau organizate turnee cu spectacole celebre. Și din nou publicul se agita, iar sala Teatrului Național se umplea de spectatori curioși. Elvira Popescu – una dintre cele mai frumoase și talentate actrițe de atunci, care strălucea pe scenele de la București și în luminile reflectoarelor pariziene, a evoluat și pe scena de la Chișinău. Potrivit unui critic de film: „Când Elvira Popescu apărea pe scenă, un fluid magnetic străbătea sala. Orice piesă, oricât de slabă, căpăta viață și orice spectacol începea să strălucească.”

Cu un repertoriu de prestigiu, a venit de la București Aristide Demetriade, considerat în epocă unul din cei mai buni interpreți ai lui Hamlet. Cu deosebit  entuziasm a fost întâmpinată, Agatha Bârsescu, care a jucat aici  Sapho și Medeea. Era cu adevărat faimoasă – jucase ca primă tragediană pe scena de la Burgtheater din Viena. Reportajul publicat de ziarul Dreptatea ne permite să ne transpunem imaginar în timp:  a fost întâmpinată la gara din Chișinău de orchestra militară și de o mulțime numeroasă. Pe străzile orașului o aclamau la fiecare pas grupuri de admiratori, la primărie s-a organizat o recepție oficială. Spectacolul Sapho s-a bucurat de un grandios succes, iar actrița a primit în dar din partea orășenilor un ceas de aur și un covor.

În primii ani de după război, viața nu era deloc ușoară și, totuși, treptat ritmurile unui curs firesc își făceau loc în Chișinău.

Teatrul este o artă a emoțiilor și a inteligenței, care se trăiește pe viu și are puterea de a trezi spiritele  și de a uni inimile.