Pentru o perioadă de mai bine de o sută de ani, din 1812, de la anexarea unei părți a teritoriului Principatului Moldovei de către Imperiul Rus, populația vorbitoare de limba română a fost supusă unui proces agresiv de deznaționalizare. Cultura a fost una din cele trei căi principale prin care rusificarea s-a infiltrat în conștiința colectivă. Teatrul, ca fenomen de modernizare și emancipare, pentru estul Europei, a pătruns treptat în Imperiul Rus și în Principatul Moldovei, în cadrul unor procese simultane, animate de intelectuali, care aveau drept scop dezvoltarea acestei arte în limba maternă, rusă, respectiv română. În teritoriul dintre Nistru și Prut, teatrul a devenit un instrument și o platformă de rusificare și deznaționalizare. Autoritățile ruse aplicau politici agresive de îngrădire a accesului populației la spectacole în limba maternă. Teatrul românesc era văzut de autoritățile ruse ca un element care menținea populația în perimetrul identitar național-cultural, teatrul era o forță care  în procesul de rusificare și fortificare a imperiului. Tendința populației de a frecventa spectacole în limba română era calificată drept acțiune de separatism. Politicile de izolare a românilor din Basarabia de cei din România, promovate de autoritățile țariste, s-au intensificat în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, după Unirea Principatelor din 1859 și crearea statului Român. Acest lucru a avut un impact direct asupra turneelor teatrului românesc. O serie de acte oficiale atestă faptul că autorizarea trupelor de limba română era limitată și restricționată în scopul de a grăbi rusificarea populației și izolarea ei de mediul cultural românesc. Procedura de obținere a autorizațiilor de către trupele române, spre deosebire de cele rusești sau ucrainene, era îndelungată și costisitoare. Repertoriul trupelor române era limitat la genul comediei: vodeviluri, farse, cântecele vesele, operete și alte specii muzicale și coregrafice. Limitarea accesului trupelor române în alte orașe din Basarabia decât Chișinău făcea parte din politicile de rusificare a populației.

În aceste condiții, la Chișinău, teatrul s-a impus și s-a dezvoltat ca o tradiție, cu precădere pe filieră rusă, deoarece trupele rusești și ucrainene erau privilegiate față de cele românești,  față de care cenzura era deosebit de vigilentă. În pofida condițiilor inegale, a numărului redus de spectacole jucate în limba română, turneele întreprinse de  trupele lui Matei Millo, Theodor Teodorini, Nicolae Luchian, Petre Alexandrescu și Emil Bobescu au avut de-a lungul acestei perioade o mare putere de emanație și au cultiva interesul pentru cultura română.  Ele au avut meritul de a menține și a genera nuclee de amintiri și reprezentări ale teatrului în memoria colectivă a grupurilor de români-moldoveni.

Astfel în anul tulbure 1917, urmat de anul evenimentului Unirii problema teatrului în limba română, a fost una dintre cele mai acute la acea oră. Despre bătălia pentru dreptul de a avea teatru românesc vom vorbi data viitoare. Teatrul rămâne o artă vie care are puterea de a trezi spiritele  și de a uni inimi.