Directoratul lui Ludovic Dauș

Efectele activității teatrului românesc la Chișinău devin vizibile după cinci ani. Succesul a fost determinat și de faptul că timp de două stagiuni, din 1924 până în 1926, instituția a fost condusă de Ludovic Dauș, dramaturg, poet și senator.

El cunoștea atmosfera culturală din Chișinău, iar  ca manager și-a propus nu numai să consolideze trupa, dar și să formeze un teatru conceput ca o instituție care nu putea fi gândită în scopuri de profit financiar, ci, în exclusivitate, ca o instituție cu misiune publică. Decis să atragă spectatorul tânăr, să fie atractiv atât pentru români, cât și pentru alolingvi, Dauș a optat pentru un repertoriu clasic universal, inclusiv cu texte din autori ruși. A renunțat la practica de a juca în decoruri și costume vechi, luate de la teatrele naționale din București sau Iași, a investit în scenografie bogată, mizând pe spectacole „de costum”, adică istorice.

Astfel deschiderea stagiunii 1924-1925 s-a făcut cu  Apus de soare de Barbu Ștefănescu Delavrancea. Rolurile titulare, cel al lui Ștefan cel Mare și al Doamnei Maria au fost interpretate de cunoscuții actori de la Iași, Vasile și Irina Leonescu. A fost cu adevărat spectaculos: palatul domnesc pictat în frumoase decoruri noi, costume de epocă și bineînțeles monologul lui Ștefan cel Mare rostit magistral.

Până la sfârșitul anului s-au jucat alte cincisprezece premiere între care: Akim de Victor Eftimiu, Lulu Popescu de Ion Minulescu, Fiul pădurilor de Friedrich Halm, Hoţii de Schiller, Doctorul fără voie de Moliere, O cerere în căsătorie de Cehov, Femeia îndărătnică și Othello de Shakespeare. De un enorm succes de public s-a bucurat Gelozia de Mihail Arțibașev.

Scrisă înainte de Primul Război Mondial, bine structurată și cu o intrigă palpitantă, drama lui Arțibașev fusese jucată de toate trupele rusești, iar prin subiectul său, despre suferințele unor intelectuali dezamăgiți de condiția socială degradantă, atingea punctele nevralgice ale refugiaților ruși din Chișinău. Interesul era cu atât mai mare cu cât rolul principal era interpretat de Maria Cosmacevscaia, actriță talentată și inteligentă, adorată deopotrivă de ruși și români. Despre această personalitate emblematică a Teatrului Național de la Chișinău vom vorbi în unul din episoadele următoare. Ziarul Rampa descria impactul acelui spectacol în felul următor: „Piesa a avut un deosebit succes, graţie unei interpretări din cele mai reuşite. În sala arhiplină, se găseau numeroase persoane din clasele culte ale populaţiei minoritare care s-au grăbit să manifeste satisfacţiunea dumnealor pentru instinctul fin cu care artiştii români surprind şi înţeleg cele mai misterioase cute ale sufletului slav”. Publicul venea la spectacol, căci acesta răscolea amintiri comune și reunea în sală grupuri de spectatori, eterogeni din punctul de vedere al identității etnice, care împărtășeau sentimente neomogene față de administrația română, dar pe care sala de spectacol îi reunea într-o emoție artistică comună, cu un text rusesc, rostit pe o scenă românească.

Teatrul este o artă a emoțiilor și a inteligenței, care se trăiește pe viu și are puterea de a trezi spiritul și de a uni inimile.