Bătălia pentru Teatru românesc în ședințele Sfatului Țării

La început de secol 20, teatrul însemna totul: era un loc unde oamenii veneau atrași ca de un magnet, veneau pentru distracție și pentru artă, pentru a se întâlni și socializa, pentru a afla noutăți și pentru a face educație.

La începutul secolului al XX-lea, nici radioul, nici televiziunea, încă nu intraseră în casele oamenilor. Cinematograful abia începea să cucerească spațiul public. Se știe că în anul 1917, noua clasă politică de la Chișinău, propulsată de evenimentele revoluționare și constituită în organul legislativ al Sfatului Țării, a dat o serie de  bătălii aprige pentru limba română, cartea românească și școala națională. Mai puțin cunoscut este faptul că deputații din Sfatul Țării au pledat în câteva rânduri cauza unui  Teatrul Național în limba română.

Înainte de votarea Actului Unirii Basarabiei cu România, încă în februarie, apoi și în martie 1918, în forul legislativ al nou-formatei Republici Democratice Moldovenești, ministrul învățământului, Pavel Erhan, a propus un proiect de hotărâre care prevedea transmiterea imobilului Auditoriului „Pușkin”, Societății culturale „Făclia” pentru a fi transformat, cu susținerea financiară a guvernului, în sală de teatru pentru spectacole în limba română.

Edificiul Auditoriului „Pușkin” a fost construit din bani publici și inaugurat ca o sală de teatru pentru cele mai largi categorii de spectatori în anul 1900 sub primariatul lui Carol Schmidt. Construită sub egida Societății de promovare a unui mod de viață fără alcool, trecută ulterior în proprietatea Uniunii Poporului Rus, fiind nefuncțională și în stare de degradare, în contextul evenimentelor din anul 1917, această clădire urma să treacă în responsabilitatea noului Guvernului.  Pentru a fi repusă în circuit public, ca spațiu teatral, clădirea trebuia răscumpărată de la bancă și reparată. Subiectul a suscitat dezbateri aprinse în ședința din 14 martie 1918. Reprezentanții minorităților, susținuți de unii deputați din fracțiunea țărănească, au opus rezistență acestei inițiative. Ideea creării unui teatru de limba română a fost susținută în special de deputații Blocului Moldovenesc, și de alți intelectuali: P. Erhan, V. Cijevski, I. Buzdugan, A. Crihan, V. Gafencu, N. Bosie-Codreanu, N. Bivol, E. Sinicliu, Gh. Buruiană, E. Alistar și T. Ioncu.

Controversele suscitate de acest subiect sunt o dovadă a faptului că drepturile identitare culturale s-au cucerit cu eforturi zilnice și adesea a fost mai dificil să fie asigurate decât drepturile sociale. Alături de învățământ în limba națională a fost pusă și problema teatrului. Noua clasă politică era conștientă de importanța Teatrului ca instituție pentru consolidarea noii puteri, una care avea în programul său afirmarea dreptului la cultura națională și asigurarea accesului populației la produsele artistice de valoare. Proiectul a fost adoptat cu majoritate de voturi și a însemnat începutul unei adevărate „bătălii pentru teatru românesc” la Chișinău. Prima victorie avea să fie consemnată peste trei ani, la 6 octombrie 1921, când la Chișinău a fost deschisă prima stagiune a Teatrului Național românesc.

Teatrul este o artă a emoțiilor și a inteligenței care se trăiește aievea și are puterea de a trezi spiritele  și de a uni inimile.