Cu o pasiune statornică și pătimașă, el mânuiește aparențe scandaloase sau hilare, voci ale esenței ce permit dezvăluiri la care accesul este de multe ori dificil: „sunt o ființă foarte complexă! Caprițioasă și statornică; impresionabilă ca un copil incult, blazată ca un filosof istovit, mahalagioaică și aristocrată; aci primitivă, aci ultrarafinată, iau în glumă împrejurările cele mai grave și sunt grav față de cine știe ce nimicuri”
Nu sunt puține imaginile despre un Caragiale „nervos și sensibil”, până la pierderea siguranței de sine, la care „veselia… coboară până într-un fond al reflecției și până într-un strat al melancoliei” (Tudor Vianu).
„Râsul caragialian atacă nu numai pe adversari ci și capacitatea morală a emitentului sau, și poate în aceasta constă cinismul unui scriitor, atât de agreat și atât de promițător pentru noua critică românească. Să-și fi dat oare seama Caragiale, cu inteligența lui vizionară, de sensul trădător al comediei sale când a profetizat: râsul și gluma, nu ne vor mai putea sluji de mângâiere ca altădată, cu cele ce se vor petrece în lumea noastră românească, copiii noștri vor avea poate de ce să plângă, noi am plâns destul”. Această perspectivă sesizată de I. Negoițescu ca o dimensiune modernă permite analiza operei „comice și tragice” sub semnul unei alte participări a spiritului creatorului, cea a tentației neantului, a hilarului, a tragicului bufonic, ca o manieră de a se expune atitudinal, prin participare la existență, și o transformare a existenței in stil, in existență ca artă.
Celebra ironie caragialiană implică pudoarea (atât pudoarea cat și ironia conțin un principiu al timpului, după cum remarcă Vladimir Iankelevitch in Ironia), iar pudoarea înseamnă „a mânui cu delicatețe abstractul implacabil”, putem spune că acel ezoterism al ironiei este, in analiza spiritului caragialian, o profunzime unică, un principiu al înțelegerii și comunicării spirituale, acel dublu contrapunct, cum îl numește Schopenhauer.  Ironia, in schimb, ascultă de o anume transcendență ce exprimă mai mult decât adevărul și mai mult decât bunătatea, prin distrugerea învelișului exterior, prin dezvăluire, distilare, simplificare, țelul suprem fiind purificarea, „un absolut niciodată atins”.
Caragiale practică rând pe rând măști prin care își exprimă dorința „de a scandaliza și mustra in chipul acesta societatea”, dar el este in primul rând cel care, aidoma năzdrăvanului din anecdota sa alegorică, aduce la lumină, cu augustă inspirație și haz, celebrul „nas” al mentorului ce înfricoșează, pentru a-i permite agorei delectarea iar sufletului încântarea.
Cu cât mai târziu a venit artistul sau gânditorul pe lume cu atât îi trebuie mai multă originalitate și mai mare putere de concepție, pentru a covârși, capitalul din ce în ce mai sporit de gândire umanăși pentru a găsi forma nouă – I.L.Caragiale
Poate ar fi bine… să ne gândim la o viziune a integralității caragialiene. Revenirea la suplețea nuanțelor, sfidarea exegezelor abundente și apăsat interpretative care au conjugat de multe ori nefast știința teatrului cu orgoliul interpretului… Să ne împrospătăm percepția in contact cu relevanța extraordinară a unei înțelegeri in densitate… Mărturisirile lui Caragiale, cuprind chipurile imaginației. Să le citim, să le pătrundem și să le lăsăm să vină spre noi din dramaturgie și nuvele, din momente, schițe, publicistică și corespondență, și… din gândirea teatrală.
Teatrul „este o artă constructivă a cărei material sunt conflictele ivite între oameni din cauza caracterelor și patimilor lor.”
Teatrul nu este un gen de artă „ci o artă de sine stătătoare, tot așa deosebită de literatură în genere și în special de poezie, ca oricare altă artă – de exemplu arhitectura.”

Și… concepția caragialiană de poetică interpretativă: Actorul, actorii când ies pe scenă, trebuie să fie niște posedați, să aibă pe dracu-n ei, prin ochi, prin sprâncene, prin gură, prin vârful degetelor, prin toți porii, să scoată pe dracul acela și să-l arunce asupra publicului. O clipă să nu-l ierte pe public a-și veni în fire și a-și da seama ce vor cu el; să-l ia repede, să-l zguduie, să-l amețească, să-l farmece, să-l aiurească, să-l smintească – mai știu eu ce să zic”.

Carnavalul nostru – cel de toate zilele, versiune scenică  2018 după opera lui I.L. Caragiale  își trimite măștile cu energia disperării în intersecția ultimilor trei secole (XIX, XX, XXI); răspântie neliniștitoare unde totul se maculează, se degradează frenetic, cade în deriziune…Trădăm plângând, râdem trădând…
Această distribuție de șoc a Carnavalului de la Teatrul Național „Mihai Eminescu” trebuie să ne cuprindă pe toți cu dăruire, măiestrie și virtuozitate într-un fascinant delir… fără oprire… fără poticnire… fără împotrivire… fără scăpare… fără sfârșit…   Desăvârșit!

„Râsu-Plânsu și Nimicu’
E tripticu’-șiretlicu’
Vieții triste de paiață..
Rezistăm- sau facem față?!…”

Alexa Visarion
Chișinău, septembrie 2018