Spectacolul marca Petru Hadârcă după romanul omonim al Tatianei Țîbuleac transpune în scenă o curte în care încape o lume cu o multitudine de drame umane, o curte-cronotop în care crește Lastocika, Rodica Grâu, orfana înfiată de rusoaica Tamara Pavlovna, care o aduce, cumpărând-o de la orfelinat, într-un Chișinău sovietizat, rusificat și străin identității sale lingvistice. Mama adoptivă este o Patrie Mumă care te ia de la casa de copii a istoriei și te încolonează într-o existență a căpătuielii posibile într-o lume socialistă în derivă care exclude spiritul întreprinzător. Mama vitregă și fiica adoptivă sunt sticlărese, fac bani din viciul celor care beau.

Identitatea și trauma națională are ca fundal o lume amestecată, durutele încercări de a afla cine ești și un imperiu care se prăbușește și se face cioburi. Viața postimperială perpetuează sechelele, e suferința omului oedipian care nu știe cine este, e căutătorul dramatic de sine care se oglindește în adevărul cristalin al vieții.

O regie făcută de Petru Hadârcă cu mult talent și metodă. O regizare aplicată. Trebuie să recunoaștem că e un curaj să te apuci să faci un spectacol după acest roman. E mult mai ușor să montezi marii clasici, ei s-au așezat în canon, există ghiduri și vademecumuri cum ar trebui puși în scenă. Acolo lucrezi la a produce mumificarea briantă a ceva din trecut, nu există riscul să omori, trebuie să conferi un aer eroic, să consemnezi măreția. E de o complexitate copleșitoare însă să aduci la rampă ceea ce ne doare și ne preocupă chiar acum. Este munca chirurgului care taie pe loc, existând mereu riscul malpraxisului și al ratării intervenției. Petru Hadârcă reușește. Acțiunea terapeutică chirurgicală pe care o întreprinde este una aplicată, realizată cu dedicație și viziune.

Și pacientul se ridică și merge… La un moment dat ai senzația că nu e un spectacol, ci o pictură vivantă. Există o staticitate cromatică, muzicală, de personaje care se repetă, dar care deodată se accelerează ca un caleidoscop, ca un mozaic de sticlă multicoloră care poate exploda și explodează. Conceptul regizoral e de factura creatorului omniscient și omniprezent, retras însă ca un „deus ex machina” și drapat de jocul actorilor, așa încât să ai impresia că totul se întâmplă acum și aici, că e o docudrama, care simulează că dramatizează un roman. Există un grad de veridicitate frustă, manifestă acolo. Deși Petru Hadârcă nu a fost preocupat de verosimil și realist, el a făcut incizia în carne vie, în viața cu toate sechele sale veridice și romanul l-a ajutat din plin.

O carte dramatizată, adaptată pentru scenă de Mariana Onceanu. O muncă deloc simplă, uneori imposibilă, o știu doar cei care au făcut-o. Important este că dramatizarea a știut să extragă si să transpună din roman metisajul, sindromul Stockholm, criza de sine (individuală, socială, identitară) și zbaterea omului postimperial.

Locuințele sure, apartamentul-porumbărie în care este adusă Lastocika, toboganul-rachetă ca o iluzie a utopiilor socialiste, telefonul stradal ca o tribună a strigătului uman, felinarul de la colț, ca o lumină gri aruncată asupra existenței – un decor care reușește să mă îngrozească, să îmi transmită întreaga „frumusețe” a acelei lumi „fericite”. E multă limbă rusă în scenă, ea domină, aglomerează, ea agasează. Și spectatorul înțelege deodată cum era să trăiești pe atunci în acel Chișinău, provincie de imperiu în care trebuia să vorbești „o limbă omenească” și nu una „păsărească” a indigenului ignorant. Hainele, felul de a vorbi, jocul copiilor, felul de a fi al vecinelor – reprezentări artistice de mare valoare a acelui timp traumatizant pe care ni l-a configurat cu mult talent romanul Tatianei Țîbuleac, o carte importantă când vorbim despre literatura unei Moldove postsovietice.

O coloană sonoră marca Valentin Striscov care copleșește prin originalitate, prin capacitatea de a transforma durerea în melos si melodia în purificare cathartică.

Jocul actorilor un ax al reprezentației. Diana Decuseară a făcut un rol  pulsant, organic, durut. Un amestec performant de talent actoricesc și praxis profesional. Angela Ciobanu o extraordinară capacitate de a monumentaliza urâtul vieții. Memorabilă. A știut să întrupeze figura călăului care deodată devine salvatorul și eliberatorul. Monumentală ca o statuie sovietică ce te domină, te supune. Corina Rotaru, zburătoarea gingașă a scenei, o abilitate fascinantă de a transmite ideea de fragilitate a existenței personajului și a devenirii umane. Zbaterea copilei și a tinerei. Anatol Durbală – actorul-școală. În cele câteva scene în care apare, transpare ca un scăparat luminos istoria artei teatrale de la masca antică la un teatru al absurdului. O capacitate fulminanta de a-și esențializa personajul, de a-l scoate din rând. Mereu o șansă pentru rolurile sale acest actor! Tatiana Lazăr – colosală. În rolurile sale episodice țâșnește epoca, mentalitățile, limbajul, un behaviorism sovietic amețitor de adevărat. Vibrantă ca o strună de violină în mâna unui virtuoz. Anișoara Bunescu și-a făcut rolul cu foarte multă delicatețe actoricească și cu mult har artistic. Inteligența emoțională a personajului, cumsecădenia chiar îi reușește. Un rol frumos, un rol-ax, un rol-perlă. Inedit în felul său. Ar putea constitui o secvență aparte de scos și de transformat într-un monospectacol. Simbol al normalității într-o lume a declinului această Bella, evreica înțeleaptă. Mihaela Strâmbeanu – subtilă, configurată de undeva din interior spre exterior. Profesionistă. Actrița frumoasă care a știut să joace boala și urâciunea. Și asta e despre talent. Doriana-Zubcu Marginean – exemplară în a-și construi rolul de femeie nefericită, de ființă-absență. Capacitatea de a fi latentă, ea care e mai mereu actrița care inundă scena vocal și prin prezența sa statuară, este una ce ține de un profesionalism esențializat și aplicat la exigențele și viziunile regizorale. Igor Babiac – aduce în scenă bunul-simț și suavitatea intelectualului basarabean din acea perioadă care se emancipează prin lecturi, prin regândirea sa ca pedagogie, ca praxis uman. Olesea Sveclă – un colosal potențial în a-și produce personajul treptat de la curva curții la drama femeii-obiect sexual în comunism. Pentru că asta e drama personajului: nefericirea în dragoste și zbaterea într-un univers dictatorial care te prostituează perpetuu la toate nivelele existenței. Alexandru Pleșca – argintul viu al episoadelor. Ion  Mocanu – dozarea și cultivarea propriului rol cu dibăcia unui spițer. Iurie Focșa – mișcarea scenică care dislocă elocința. Rostirea substituită de un joc dinamic, nevrotic. Simbolul dublelor standarde și al exploatării sexuale a femeii la toate nivelele paradisului comunist. Rusanda Radvan – o competență uimitoare în a sugera un caracter, un tip uman. Sonoră. Copilăria care e rezilientă chiar și într-o țară-GULAG. Râsul și joaca ei umplu sala și ne salvează. E sunetul cristalin bun, frumos, adevărat. Petru Marginean – tânărul actor care e mai mult decât vizibil, un nume de care o să auzim din ce în ce mai mult. Are școală. Știe să se inventeze perpetuu în scenă. Vlad Ropot și Draga Dumitrița Drumi – o vădită facultate de a face artă teatrală ca artă colectivă: atenți, aplicați, indiferent de rolul pe care îl au.

Pot spune că acest spectacol poate e unul dintre cele mai „feministe” spectacole pe care le-am văzut în ultimul timp. Feminismul lui constă în aducerea în scenă a unui destin feminin pentru a-l analiza individual, social, ideologic și geopolitic. Lastocika este copila-rândunea căreia i se taie aripile din vârsta copilăriei și întreaga ei viață de adolescentă, tânără, femeie, mamă se zbate între identitatea sa personală, socială, etnică, de gen. Povestea ei este povestea Basarabiei: orfană în sens istoric, sărăcită, lipsită de identitate și violată de imperiul totalitar.