Ada Milea și Anca Hanu continuă explorările în inepuizabila Chiriță alecsandrină, de data asta la Teatrul Național „Mihai Eminescu” Chișinău, în aceeași formulă de spectacol-concert cu care, în 2019, dădeau lovitura la Naționalul clujean. În Chirița în concert la Chișinău nu avem de-a face, nici pe departe, cu un remake, ci cu o reevaluare generală a textului-sursă și a centrelor de greutate dramatică, adaptată pe de o parte la modul în care Ada și Anca s-au transformat ele însele creativ în acești ani și, pe de altă parte, la tipologiile artistice pe care le-au găsit în orașul de dincolo de Prut. Astfel, accentul nu mai cade acum atât pe Chirița, cât mai degrabă pe Guliță. Anatol Durbală, dincolo de calitățile vocale remarcabile, e și un enterteiner de top. Personaj liant, generând ritm și atmosferă, Durbală ni se prezintă de la bun început ca un factotum scenic ce îl redefinește pe netotul fiu al familiei Bârzoi. E un Guliță uns cu toate alifiile, predispus spre combinații, cu un pregnant aer interlop, încă îndrăgostit de o Luluța intangibilă, însă sensibil până la patetism, iubindu-și mama și surorile. E o formulă provocatoare, ce apropie vag lumea Chiriței de promiscuitatea mahalalei caragialești. Guliță nu trădează lumea lui Alecsandri, însă o anunță pe cea a lui Caragiale și, implicit, pe cea a noastră.

Dincolo de acest focus inteligent pe personaj secundar, întregul spectacol e relevant și din perspectiva unei anumite reabilitări a Chiritei, aceasta detestându-l pe Vasile (Alecsandri) pentru modul în care a compromis-o pe termen lung. Îi păstrează statuia (interpretată de Valentin Strișcov, actor ce compune foarte pertinent datele fizice ale imaginii bardului, așa cum e ea instalată în mentalul colectiv), însă nu ca pe o formă de venerație, ci mai degrabă pentru a nu uita ceea ce i-a fost și îi este dat să pătimească. Ideea de a-l transforma pe Alecsandri în personaj și de a-l include în propriile lui scenarii e dusă, însă, până la jumătatea drumului. E greu de înțeles de ce personajul acesta cu atât de mult potențial nu a fost dezvoltat, rămânând într-o banală zonă de acompaniament scenic, martor pasiv al destinelor propriilor lui personaje, fără relații directe cu acestea, un fel de fantomă inconsistentă lipsită de momente de glorie.

Și de data aceasta, Ada Milea se distanțează de tradiția travestitului în Chirița. Angela Ciobanu dozează onest datele de fond ale personajului, cărora le adaugă câteva foarte interesante nuanțe personale apte să așeze actuala interpretare in galeria interpretărilor memorabile ale personajului. Naivitățile acestei Chirițe nu provin din prostie sau din viciu, ci mai degrabă dintr-o încântătoare candoare ce ne amintește mai mult de o Liubova Andreevna decât de o impostoare de secol XIX românesc. E o Chiriță sofisticată, nu lipsită de un anume rafinament, un aliaj de femeie puternică și sensibilă, mână de fier, dar vulnerabilă atunci când vine vorba de familie și de iubire. Erotica Chiriței, frecvent ironizată și parodiată, încetează să mai fie ridicolă. Ipostazele-farsă in care o pune histrionicul Leonaș funcționează în stilul clasic, însă relevă o disponibilitate veritabilă pentru dragoste a acestei femei atât de subestimată în posteritatea lui Alecsandri. Angela Ciobanu nu-și caricaturizează nicio clipă personajul, ci, din contra, îi conferă demnitate și prestanță.

În compensația absenței de travesti în personaj principal, ni se propun alte două travestiuri foarte puternice: fiicele Chiritei sunt unul din marile repere comice ale spectacolului. Compozițiile celor doi actori (Alexandru Pleșca în Aristița și Ghenadie Gâlcă în Calipsița) fac ca fiecare apariție în scenă a nereușitelor fiice ale Chiriței să aibă valoare de eveniment. Impecabil construite fizic, surorile lui Guliță își depășesc cu mult fișele postului dictate de Alecsandri, aspirând la condiția de personaje principale, consistente, decisive ca efect scenic (atât individual, cât și ca grotesc cuplu), furnizând comedie pură la fiecare intervenție.

Li se adaugă travestiurile lui Leonaș (Dan Melnic), dar și inspirata inventare a unor personaje secundare precum Mr Bush & tufa de trandafiri, preschimbați ulterior în „prinți de Dubai” (Petru Marginean și Mihai Zubcu), reconversia ironică a șarlatanilor din Alecsandri.Fără să iasă prea mult din tiparele clasice, Luluța (Diana Decuseară) își petrece mare parte din timpul scenic într-o colivie. Accesele de nebunie, respingerile lui Guliță și toate celelalte misiuni ale personajului sunt îndeplinite corect, dar predictibil. O notă specială o merită Bârzoi (Petru Oistric), personaj seducător, de care ți se face frecvent dor și ale cărui intervenții le-ai fi dorit mai numeroase.

O mențiune aparte se cuvinte a fi făcută minunatelor costume realizate de Stela Verebceanu, ele însele „locuri” de întâlnire ale vechiului cu noul, ale straiului cu outfit-ul. Expresive cromatic, cu estetizări prin variațiuni ale floralului, conferind plusuri de cunoaștere în raport cu fiecare personaj în parte și contribuind la vizualitatea generală a spectacolului, readuc în atenție o temă a costumului de scenă destul de neglijat în ultimii ani în teatrul românesc.

Update-ul pe text clasic practicat de Ada Milea și Anca Hanu e lipsit de agresivitate. Dramaturgia de spectacol nu forțează integrarea personajelor in lumea secolului nostru, ci surprinde o evoluție logică, naturală, a acestora. Cu un picior in istorie și cu celălalt în prezent, Chirița nu devine stridentă nici chiar atunci când ține în mână un smartphone sau când crede că a câștigat un robot. Nu deranjează nici soluții precum trecerea de la limba franceză la cea engleză, relatările despre „turismul cultural” la Viena practicat de Guliță, aluziile la afaceri cu terenuri agricole și multe altele. Interesantă e, de asemenea, tensiunea discretă între o lume o satului pe cale de dispariție și presimțirea urbanizării agresive ce modifică ritmurile existenței și pe om în chiar esența lui.

Versurile sunt sclipitoare, au un umor de foarte bună calitate și îl conțin pertinent pe „veselul Alecsandri”. Liniile melodice ale muzicii Adei Milea, recognoscibile, fredonabile, contaminante, decupează inteligent și sensibil situațiile scenice, într-o diversitate ce face posibilă multitudinea de micro-spectacole oferite publicului. Fără complicații de decor (un soclu cu statuie, colivia Luluței, norul video pe care Gulita transmite live secvențe din concert, imaginea unui conac de țară înlocuită apoi de cea a blocului, spectacolul are culoare, vervă și adicție la inimile spectatorilor, acești din urmă incluși în multe rânduri în lumea Chiriței & comp. Să mai spunem că, în materie de voci, actorii Teatrului Național Chișinău merită aplauze la scenă deschisă… Lucru mare (și rar!) să ai în organigrama instituției actori și actrițe cu astfel de calități muzicale.