A doua zi după încheierea celei de-a VII-ea Reuniuni a Teatrelor Naționale Românești din Chișinău (15-28 septembrie curent), la Teatrul Național Mihai Eminescu din capitală s-a jucat spectacolul Capcana, după piesa lui Mihail Afanasievici Bulgakov (15 mai 1891, Kiev – 10 martie 1940, Moscova) Fuga și jurnalul ultimei soții a scriitorului, Elena Sergheevna Șilovskaia (1893 – 1970). Nu a fost chiar o premieră, fiindcă spectacolul s-a jucat în prima zi a festivalului, pe 15 septembrie. Altfel spus, Capcana inaugurează cea de-a 101-a stagiune a Teatrul Național Mihai Eminescu, ceea ce echivalează cu un Manifest artistic & intelectual al lui Petru Hadârcă, regizorul spectacolului & directorul teatrului. „Cum adică, să montezi un scriitor rus atunci când tocmai Rusia a dezlănțuit un război în Ucraina?!”, și-o fi spus unii. Amintesc că Mihail Bulgakov e originar din Kiev, iar lucrul cel mai important este că și autorul de limbă rusă a Fugii se numără printre victimele regimului sovietic (pe care l-a înfățișat în Inimă de câine), chiar dacă nu și-a sfârșit zilele în GULAG. (În paranteză fie spus, lista poeților, romancierilor, pictorilor, oamenilor de artă ruși & de diverse naționalități din URSS pieriți în malaxorul stalinist e nesfârșită – cu nume mari, din toate domeniile creației: Osip Mandelștam, Vsevolod Meyerhold, Daniil Harms, Isaac Babel ș.a.m.d.) Or, opțiunea pentru un text de Bulgakov, montat pe scena Naționalului din Chișinău, constituie răspunsul regizorului nostru la teatru de război ucrainean.

Spectacolul începe cu bine cunoscutul telefon al lui Stalin, în miez de noapte, care-l ia pe nepregătite pe Mihail Afanasievici (jucat de Alexandru Leancă), la acea oră pus la index, cu mai multe spectacole scoase din repertoriul MHAT-ului. Același telefon al lui Stalin va răsună și pe final, doar că de data asta răspunde soția (văduva, de fapt!) scriitorului, Elena Sergheevna (jucată de Diana Decuseară). Între aceste două telefoane nocturne (nu cumva insomniacul Stalin era, nici mai mult, nici mai puțin, cucuveaua URSS-ului?!), drama personajelor din Fuga bulgakoviană, prinse în capcana istoriei – n-o să repovestesc aici piesa, o cunoașteți cu toții. Remarc însă jocul actoricesc magistral pe care-l face Emil Gaju în rolul lui Roman Hludov, dar și duetele generalul Cernota (Anatol Durbală) și Liuska (Angela Ciobanu), nu în ultimul rând (ba chiar cu asupra de măsură): Serghei Golubkov (Alexandru Pleșca) & Serafima Vladimirovna (Corina Rotaru). Alte prezențe memorabile – cea a lui Paramon Corzuhin (Ion Mocanu), cea a șefului de gară (Petru Oistrih), cea a administratoarei de la MHAT (Doriana Zubcu-Mărginean), cea a dansatoarei în roșu (Olesea Sfeclă)… Și, sigur, e de neuitat scena cu masa luuuuuungă, la un capăt al căreia se află comandantul armatei albe (Dan Melnic), la celălalt Roman Hludov. Brusc, războiul civil din Fuga lui Bulgakov rimează cu războiul lui Putin, din Ucraina zilelor noastre.

Las pe seama criticilor de teatru, câți vor mai fi rămas la noi, să se pronunțe profesionist & în termenii meseriei despre acest spectacol care, pe mine unul, m-a emoționat & m-a cucerit din prima (ceea ce înseamnă că voi merge și la a cincea, și la a zecea reprezentare). Noua stagiune a Teatrului Național Mihai Eminescu a început cu brio, s-o țină tot așa!

Dacă ar fi o definiție vizuală a jocului dramatic clasic, atunci aceasta ar fi conectată inerent Teatrului Național „Mihai Eminescu”. De fiecare dată când obosesc de interpretări sofisticate, neordinare și conectate la viziuni protestante, revin aici, locul în care teatrul basarabean își rămâne fidel.

După aproape trei ani de când nu am mai mers la teatru, am ales să vizionez noua piesă „Capcana”, în regia lui Petru Hadârcă și mare mi-a fost mirarea, dar și plăcerea să fiu parte dintr-un spectacol curajos, formidabil, pentru care e nevoie de o deschidere și de o percepție istorică de amploare.

Piesa „Fuga”, în originalul lui Bulgakov, expune experiența dezertării ultimelor rămășițe din Armata Albă, în perioada Războiului Civil din Imperiul Rus, o etapă istorică care într-un final duce la instaurarea puterii bolșevice. Se pare că la baza acestei piese stă experiența celei de-a doua soții a lui Bulgakov, Liubovi Belozeorskaia, care, în perioada acelor ani, fugise împreună cu primul său soț în Constantinopol.

Adaptarea în scenă a piesei a dat naștere experimentului dramaturgic „Capcana”, pe care, trebuie să recunosc, am urmărit-o cu sufletul la gură. Practic, regizorul reușește să unifice două planuri secvențiale: originalul nuvelei și partea diaristă a experienței lui Bulgakov. În cele trei ore de spectacol, urmărim destinul Serafimei Korzuhina, o femeie de înalt funcționar din aristocrația rusă, a profesorului docent Golubkov, îndrăgostitul iremediabil, a fostului general al albilor, kazahul Cernota și a soției sale Liuba, precum și a fostului general Hludov. Între derularea acestei istorii se desfășoară trăirile deloc ușoare ale lui Bulgakov și ale soției sale, cea care îl inspiră și îl ajută să se mențină pe linia plutirii în vremuri echivoci.

Întreaga piesă se menține pe dilema bine – rău. Cine e cu adevărat bun? Pentru cine s-a jertfit Iisus (unul dintre personaje vorbește despre Serafima ca fiind exemplul omului bun pentru care s-a înfăptuit jertfa divină)? Noi, spectatorii, suntem puși în fața înțelegerii dogmatice a scriiturii lui Bulgakov, care este pus și el, la rândul său, în fața unui zid de reticență și de judecată. Se va vinde oare tiranului de la Kremlin? Își va păta mâinile cu sângele ideologic al roșilor doar pentru a-și garanta existența și bunul trai?

Nu primi o definiție clară a bunătății, ci mai degrabă vedem cum dorința avară de putere poate ispiti pe oricine. „Măreția Imperiului”, „supremația poporului rus” – toate devin o punte spre pierzanie pentru Albi.

Mi se pare relevant să subliniez faptul că această piesă dramatică impune o atenție sporită față de detalii, deoarece regizorul a ascuns diferite linii fine spre aluziile contemporaneității. Devenim parte dintr-un soi de retrospectivă spre ceea ce a fost și ceea ce avem. „Capcana” este o metaforă a actului de creație, în care scriitorul trebuie să decidă dacă devine instrumentul propagandei aidoma celor care dictează regulile pe frontul de război. Linia fină de demarcație între păcat și virtute pare să se șteargă.

Se cuvine să menționez prestanța impecabilă a actorilor implicați în această piesă, or Anatol Durbală în rolul generalului Cernota a fost absolut superb, stârnind hohote sănătoase de râs, iar Diana Decuseară, cea care a interpretat rolul consoartei lui Bulgakov, a intrat covârșitor în pielea și trăirile personajului său. Costumele, decorurile și muzica atent aleasă au dat textură istoriei, transpunându-ne în acele vremuri și amintindu-ne despre stilul acelui timp.

Reiterez astfel faptul că trebuie să vedeți piesa „Capcana”, deoarece e o împletire de simboluri, idei, figuri într-o narațiune dramatică și comică, pe alocuri, de zile mari. Este genul de experiență teatrală impresionantă și remarcabilă, tristă și veselă, într-o antiteză perfectă.

Oricând „viaţa îţi poate fi schimbată în câteva clipe de către oameni care nici nu te cunosc…”. Oricând viața îți poate fi schimbată de un telefon.  Oricând marea istorie  poate intra cu bocancii plini de noroi în mica ta istorie. Oricând destinele pot fi jucate la ruleta rusească sau la un chemin de fer, fără a ști care este cifra câștigătoare. Unori te salvează fuga. Fuga de rău, de putere, de moarte, o fugă haotică în care te împleticește în amintiri, te împiedică în propriile  limite, te ciocnește de propriile orgolii. O fugă mută care te înmpotmolește în mocirla istoriei precum  un iepure șchiop în capcana unui vânător abil. Nu mai poți să scapi, oricât te-ai zbate, adevărul din tine se scurge încet, lăsându-te un schelet caraghios  stors de visuri. Unde să fugi? De ce să mai fugi? Capcane, peste tot capcane și vuiet de moarte.

Așa te cuprind spaimele și memoria face salturi în trecut ca lovită de bombe bine ferecate într-un subconștient colectiv. „CAPCANA”, spectacolul Teatrului Național „Mihai Eminescu” din Chișinău în regia   lui Petru Hadârcă după Mihail Bulgakov pornește de la un fapt istoric: Bulgakov îi va scrie lui Stalin celebra scrisoare manifest din 28 martie 1930 în care își va face portretul onest, acuzând cenzura de incompetență și demonstrând neapartenența sa politică, singurul său scop fiind creația. Exprimându-și două dorințe, aceea de a fi lăsat să plece sau, dacă nu se poate, de a fi angajat la Teatrul Dramatic de Artă ca regizor secund. Urmează  celebrul telefon al lui Stalin și obsesia  unui dialog cu dictatorul, dialog care niciodată nu va avea loc. Acest prim fir narativ se îmbină cu al doilea, povestea descrisă în piesa „FUGA” piesă ce evocă perioada între 1918 și 1920 când în Rusia a avut loc marele razboi civil, între  „albi” și „roșii” și este  inspirată din povestea celei de-a doua soții a lui Bulgakov, Liubovi Belozeorskaia, care fuge cu primul său soț la Constantinopol, părăsind definitiv Rusia cucerită de„roșii”  .

Regizorul Petru Hadârcă  unifică fluid și  elegant cele două fire narative, subiectul nuvelei  și povestea reală a  scriitorului Bulgakov, astfel că în trei ore de spectacol planurile se succed și se întrepătrund firesc, nu derutează spectatorul, dimpotrivă, îi dă timp de respiro și de reflecție. O scenă în care personajul Bulgakov își privește melancolic  personajele create părăsind scena, Rusia, lumea are o mare încărcătură emoțională. Prin fața spectatorilor defilează la propriu și simbolic Serafimei Korzuhina, soție de ministru din aristocrația rusă, un profesor îndrăgostit și rupt de realitate- Golubkov, generali ai„albilor”- Cernota și Hludov, Liuba generăleasa, mujici, prostituate, un freamăt continuu întrerupt de scene învăluite în lumină dintre Bulgakov și soția sa.

Decorul imaginat de Adrian Suruceanu este apăsător, are consistența morții absurde  și culoarea fricii. În spatele scenei o roată a norocului luminată felurit este prinsă într-un construct dur, cu aspect de cazemată, închisoare, biserică, în funcție de imaginile proiectate inspirat,  de jocul luminilor și al umbrelor. Câteva obiecte de mobilier, o masă lungă, un pian emană căldura interiorului, contrastând cu răceala vastă și gri din celălalt plan. Costumele concepute de  Stela Verebceanu sunt cusute în  firul temporal și geografic al acțiunii, din materiale dure, aspre, în culori posomorâte, par poveri pe umerii personajelor. În contrast, personajele din planul casei Bulgakov poartă veștminte elegante, ușoare, în culori deschise ce par surse de lumină și de bucurie.

Te captivează dimensiunea spectacolului, amploarea scenelor și ritmul lor, mesajul acestuia, în sensul că luciditatea și efervescența proceselor psihice nu te îndepărtează nici de emoția estetică, nici de avalanșa de sentimente ce te copleșeșc scenă după scenă. Spectacolul aduce pe scenă mulți actori într-un real dialog între generații  concretizat prin jocul  realist, asumat, nimic tărăgănat, totul cu seriozitate și concentrare. Apreciem un joc în unitate stilistică, fără disonanțe, cu scene de grup coerente și partituri individuale integrate în mesajul colectiv. Într-o ordine pur aleatorie voi aminti:

– forța scenică aparte, noblețea chipului, frământările duse la granița nebuniei, prin renunțarea la masca epoleților, armei, uniformei și puterii toate în personajul interpretat de Emil Gaju – Roman Valerianovici Hludov;

– interpretarea gradată, transformările interioare, conturarea  ușor caricaturală de la început în echilibru cu umanizarea sa din final a lui Anatol Durbală în  Grigori Lukianovici Cearnota ;

-sensibilitatea, inefabilul, ludicul din personajul Serafima Vladimirovna Korzuhina prin jocul Corinei Rotaru;

– Angela Ciobanu,  ce compune cu temperament o  Liuska aprigă, senzuală, cu tărie în replici și privire, fără exagerări expresive;

– Alexandru Pleșca, Serghei Pavlovici Golubkov, mereu distrat, mereu anapoda, crezând în iluzoria sa libertate de acțiune, permanebt  într-o atitudine ce transmit promisiunea de fericire; plecarea, revenirea, bucuria, renunțarea, regăsirea le trăiește credibil, copilărește într-o luptă inegală cu brutalitatea istorie;

– Ion Mocanu  în  Paramon Ilici Korzuhin, licheaua desăvîrșită, expert al trădării și lingușirii, cu ochii mijiți, fără să își privească în ochi partenerul de dialog, mereu aplecat,umil, alunecos;

–Dan Melnic excelent în  Comandantul suprem al armatei, el nu întruchipează doar o tipologie, ci conţine în personajul lui absurdul unei mărețe instituții, o bucată de istorie care se repetă, mereu se repetă la o masă lungă și goală de rațiune și sentimente;

-Doriana Zubcu-Mărginean,  Secretara din teatru, efigia ipocriziei sub masca bunăvoinței, cascade de zâmbete false și grimase de ură;

În roluri de mai mică întindere, dar cu aceeași  virtuozitate și responsabilitate am admirat pe Valentin Zorilă – Gurin, Baev, Un Donjuan, Igor Babiac – Fedia, Cavaleristul, Olesea Sveclă – Ania, Dansatoarea, Mihai Zubcu – Paisie, Antoine, Petru Oistric – Arturka, Șeful gării, Vecinul, Anișoara Bunescu – Nicolaevna, Vecina, Vladislav Ropot – Krapilin. Și pe micul Mircea Onică  în  Pavlic.

Unică, originală, plină de tâlc, metafora gândacilor! Gândacii istoriei, gândacii sufletelor bolnave și găunoase mișună peste tot, ies de pretutindeni, se înmulțesc, se vor înmulți și vor mușca din oameni, inimi, conștiințe, vor zdrențui destine și idealuri în colcăiala lor puturoasă. Într-o coregrafie de impact, în costume inspirate,  Rusanda Radvan – Vecina 1, Gândacul Năsturel, Draga-Dumitrița Drumi – Vecina 2, Gândacul Perla Neagră, Ana Tkacenko – Maria Konstantinovna, Gândacul Ienicerul, Doriana Zubcu-Mărginean.

 Am lăsat la final superbul cuplu (în istorie, în scenă) Alexandru Leancă – Mihail Bulgakov, Diana Decuseară – Elena Sergheevna Bulgakova. Scenele în care apar se încarcă de lumină, o lumină țâșnită din iubirea lor, din preaplinul minții și al sufletului. Pe chipul dramaturgului ostracizat în propria casă vezi, până la finalul spectacolului cum speranța puerilă se duce  în  durere și disperare. O viață trăită într-o lume în care nu pare să-și fi găsit locul niciodată. Doi oameni frumoși rătăciți în propria viață,  izolați în  propria țară, inadaptați  în propriul timp se refugiază în notele unu pian și plătesc scump decența unei existențe aparent tihnite. .

 „Am nevoie să văd lumea”a strigat în van  Mihail Bulgakov! „Trebuie să vă reamintiți lumea, timpul, așa cum au fost!”, pare a fi strigătul spectacolului, pentru că libertatea este încă  iluzorie, iar gândacii și-au depus ouăle peste tot. „Literatura bună presupune o națiune fără granițe” scrie Salman Rushdie. Un spectaol de teatru bun presupune o umanitate fără identități rigide. Țârâitul telefonului este lugubru, pentru cine sună? Pentru cine bat clopotele? Pentru tine, pentru mine bat, pentru noi toți.