Cum am înfiat-o pe Lastocika. Grădina de sticlă de la Chișinău…

Unul dintre spectacolele de top ale Teatrului Național „Mihai Eminescu” Chișinău, Grădina de sticlă (regia Petru Hadârcă, după romanul omonim al Tatianei Țîbuleac), s-a bucurat de o recepție foarte bună atât dincolo de Prut, cât și în România. A fost deja jucat la Iași și la București, și are programate alte câteva participări la Festivaluri pe parcursul anului în curs.   E de spus, de la bun început, că spectacolul reflectă complexitatea cărții după care a fost construit. Dramaturgia Marianei Onceanu este atentă, în special, să păstreze elemente din stilistica scriiturii și din atmosfera atât de particulară pe care această scriitură o produce. Se creează un parteneriat puternic și, în același timp, intim nu doar între dramaturg și textul sursă, ci, generic vorbind, între teatru și literatură. Rezultă un câmp narativ coerent, presărat cu noduri dramatice intense, un teritoriu amplu în care povestea evoluției unui destin se împletește armonios cu meditația asupra vieții, asupra istoriei. Adeseori, întrebările încetează să rămână într-un plan personal, devenind întrebări ale unei generații: generația celor care nu știu în ce limbă să uite sau să ierte.

E dificil de arondat spectacolul unei singure teme. Desigur, cel mai tentant este să-l citești prin intermediul acelei suprapuneri metaforice între personajul central – orfana Lastocika (Rândunica) înfiată de o rusoaică – în cheia Basarabiei, adoptată împotriva voinței ei de o Rusie obsedată irațional de acumulare, de a avea. Sunt multiple argumente pentru o astfel de interpretare, mai ales că această lectură de tip istoric e susținută de frecvente ocurențe ale unor evenimente reale din trecut: Lenin, Gorbaciov, perestroika, Cernobîlul, perioada speculei și multe alte trimiteri directe sau indirecte care produc un solid fundal de realism scenic. În Republica Moldova, mai ales în contextul actual deloc liniștitor, o astfel de abordare nu e doar o opțiune, ci o necesitate, căci indică fără menajamente un dureros prezent continuu. Lastocika este perfect valabilă și acum, laolaltă cu fracturile lingvistice și psiho-istorice ale copiilor basarabeni de astăzi, puși în situația ingrată de a alege în ce limbă să își traducă viața, visele. Lupta Lastocikai cu limbile reprezintă, de altfel, un spectacol în sine; complicatele mecanisme de translare, presiunile comunității, ea însăși scindată, complicațiile venite din partea școlii, fac ca această problemă să devină mult mai importantă decât pare la prima vedere, ajungând să influențeze apăsat conturul unei personalități, al unui fel de a fi. Mai mult ca oricând, se probează acea temă a limbii care ne trăiește pe noi. Ea încetează să mai fie un mediu, transformându-se într-un fel de zeitate modernă ce îți decide destinul. Sunt foarte rare spectacolele de teatru care abordează astfel de subiecte, iar când apar sunt repede uitate pentru că multilingvismul încă nu ni se pare demn de luat în serios.

Dar lectura istorică e doar unul din straturile acestui remarcabil spectacol de la Teatrul „Mihai Eminescu” Chișinău. A ne limita la ea ar însemna să minimizăm atât de atentul studiu asupra feminității post-sovietice, începând cu vârsta copilăriei și ajungând până la momentul în care eroinelor lumii din Grădină de sticlă le vine, după cum spune una dintre ele, să își „coase toate crăpăturile”. Delicat inserată în țesăturile spectacolului, sexualitatea e pusă în discuție nu doar din perspectiva copilei ce își descoperă corpul, pulsiunile și sentimentele, ci și din perspectiva femeii mature în multitudinea ei de voci. Katiușa, Bela, Raia, Șurocika, Tamara ne vorbesc de acolo, din anii 80-90, despre pasiune, despre dorințe reprimate, despre îndoială și anulare de sine. Lecțiile de educație sexuală pe care ele le predau Lastocikăi sunt amuzante, însă, într-un plan secund, generează îngândurări: s-au schimbat cu adevărat lucrurile?, e definiția feminității fundamental diferită de cea de acum câteva decenii?, a depășit cu adevărat societatea noastră tabuurile, prejudecățile sau încă suntem captivi într-o epocă ce a trecut temporal, dar încă persistă mental?

O a treia direcție spre care se deschide tulburător spectacolul lui Petru Hadârcă este trauma. Le vedem simultan în scenă pe Lastocika matură și pe Lastocika copilă. Prima, medic ginecolog, la București. A doua, trăindu-și resturile de copilărie în „insula” de la periferia Chișinăului, în curtea comună (un fel de alt azil de noapte și de zi), nu lipsită de pitoresc, alături de alți copii și de personaje care mai de care mai demne de interes, parte a unei faune umane bizare, dar familiare. O privim pe femeia ajunsă între timp mamă și vedem în ea, insuportabilă, crudă, irezolvabilă, Trauma. Sfâșiată de întrebări ce nu vor primi niciodată răspuns (exasperatele și inutilele ridicări ale unui telefon vechi din colțul scenei, ce sună mereu în gol), cotropită de violul din trecut, cu sentimentul vinovăției pentru boala din naștere a fiicei, abandonată emoțional, Lastocika ni se arată în deplina ei vulnerabilitate. Numeroasele secvențe în care actrițele ce joacă cele două vârste dezvoltă relații scenice par tot atâtea încercări, uneori tandre, alteori disperate, de comunicare a adultului cu copilul din el, de căutare de răspunsuri la întrebări ce traversează, asemenea unor Erinii incontrolabile, prezentul.

Din când în când, scena se încarcă poetic, o poeticitate sumbră, ca atunci când superbia mestecenilor contrapunctează violent catastrofa violului, sau ca în structurile monologale ale maturei Lastocika în care rănile ei au spuzele unui lirism supurând… Decorul însuși transportă poezie: case strâmbe, cu etajări deritmate, evocând în egală măsură o lume de poveste, dar și ieșită din țâțâni. Sau acea structură polivalentă din stânga scenei, colivie-rachetă cu tobogan indicând prezența copilăriei, dar și îngrădirile ce vor urma. Același dublu de factură poetică e conținut inclusiv în metafora centrală a „gradinii de sticlă”. Originată în ocupația mamei adoptive, sticlăreasă, ea furnizează iluzia frumuseții (caleidoscopul cu fărâme de sticlă colorată prin care privește încântată fetița) și inima-cioburi pe care și-o descoperă adulta atunci când „mă dezbrac de piele” sau cu „boala oaselor de sticlă” cu care este diagnosticată fiica ei. Binevenite, pauzele de umor ajută spectatorul să reziste tensiunilor ce ajung frecvent la cote înalte.

Fără a fi un punct forte al spectacolului, materialele video, uneori propunând rezolvări naive, ilustrează anotimpuri, stări, felii de realitate. Discretă, însă perfect acordată stărilor interioare ale personajelor, muzica originală a lui Valentin Lindo Strișcov dictează frecvent ritmurile în care receptăm scena și întâmplările ei.

Diana Decuseară imprimă personajului (Lastocika matură) încrâncenare, exasperare ce se deschide spre paroxism, însă le contrabalansează cu momente de tandrețe înaltă, precum în atât de sensibila scenă în care sărută trupul diform al copilului. E o partitură foarte dificilă în care Diana este și narator, și personaj, și meta-personaj, în care dezvoltă, la vedere, relații cu sine, dar și cu cea din trecut. Are complicata misiune de a fi și aici, dar și atunci, în coexistență cu Lastocika de altădată, de a fi integră, ca martor credibil al unei lumi, dar și purtând simptome ale unui dereglaj existențial manifestat inclusiv prin elemente speciale de mișcare (mișcarea scenică este semnată de Oleg Mardari). Actriță polivalentă, ne plimbă abil prin apele tulburi ale unei nebunii lucide, fără a ne pretinde milă sau empatie pentru personaj, ci oferindu-ne șansa de a asista la momente de tragic pur. Lastocika aparține prezentului, însă simți în ea ecouri străvechi ale eroinelor tragice pe care le credeai dispărute pentru totdeauna.

E de urmărit, apoi, tânăra actriță Corina Rotaru. În interpretarea ei, Copila Lastocika e foarte bine definită, cu evoluții ale rolului precis punctate. Rezistă în relația cu mai experimentata Diana Decuseară, are densitate și amprentă personală în joc.

La scurt timp după ce am admirat-o în Chirița Adei Milea, am avut bucuria să o revăd pe Angela Ciobanu într-un rol de o cu totul altă factură, Tamara Pavlovna, sticlăreasa ce idolatrizează limba rusă. Modul în care această mare actriță de dincolo de Prut conduce personajul ne oferă, din punctul meu de vedere, o mostră de contradicție de tip gorkian. Mă refer la acea situație paradoxală, specifică la Gorki, ca un personaj tarat, etichetat într-un anumit mod de societate, să conțină considerabile resurse umaniste. Dincolo de opțiunile ei pentru o anumită cultură (legitime și ele până la un anumit punct), dincolo de pulsiunea bolnăvicioasă pentru material, Pavlovna excelează prin iubire de om, iubire de care se rușinează și pe care vrea să o ascundă. Tocmai această dublă ipostază face imposibilă catalogarea clară a personajului în „pozitiv” sau „negativ”, așezându-l într-o continuă stare de deschidere excelent servită de Angela Ciobanu.

Tot restul echipei actoricești (distribuția e mare, cu nu mai puțin de 17 actori implicați) contribuie la reconstituirea „din cioburi” a unei lumi doar aparent dispărute. Grădina de sticlă devine astfel nu doar un document emoțional, ci și unul social, relevant pentru oricine dorește să afle cum am devenit ceea ce suntem. Lui Petru Hadârcă i-a ieșit un spectacol dramatic și demn, un spectacol-întrebare, dar și un spectacol care ne reamintește că suntem cu toții responsabili. În seara în care am văzut spectacolul, la Chișinău, pot spune că o sală arhiplină a înfiat-o pe orfana Lastocika într-un gest admirabil de solidaritate și efuziune spirituală.

Data vizionării: 22 februarie 2025

„Grădina de sticlă”, spectacolul Teatrului National din Chișinău pe scena TNB: Basarabia, vazută ca o orfană cu sufletul țăndări, în adaptarea cărții-fenomen a basarabencei Tatiana Țîbuleac

O fetiţă de 7 ani, abandonată la orfelinat, este adoptată de o vânzătoare de sticle rusoaică, într-un Chişinău al sfârşitului anilor ’80, capitală rusificată a ceea ce, pe atunci, era doar o provincie îndepărtată a Imperiului Sovietic. E epoca în care Gorbaciov lansase Perestroika, iar în Republici sovietice ca Moldova, populația locală – dominată politic și cultural de rușii stabiliți acolo – începea să își redescopere identitatea și să refuze să mai accepte că limba sa este una de rangul doi.

Sticla şi zgomotul spargerii ei în mii de fărâme este sunetul care te însoţeşte de la început şi până la sfârşit în piesa pusă în scenă de regizorul Petru Hadârcă şi actorii Teatrului Naţional „Mihai Eminescu” din Chişinău, adaptată după „Grădina de sticlă” a Tatianei Ţîbuleac. Am citit cartea recent şi m-am dus la reprezentaţia de sâmbătă seară, de la TNB, curioasă să văd în carne şi oase personajele: moldoveni, ruşi, evrei şi ucraneni care îşi duc vieţile simple, cenuşii, într-un bloc cu curte tipic Chişinăului din perioada sovietică.

Spectacolul începe în forţă, cu povestitoarea care te ia de mână şi te aruncă abrupt în universul vieţii ei sparte în ţăndări, viaţa unei femei care chiar dacă s-a realizat profesional – este medic ginecolog la Bucureşti -, o poartă în ea, ca pe un ciob înfipt în carne, pe fetiţa orfană şi abuzată, luată de suflet de o femeie aspră, mai mult ca să o ajute la munca istovitoare şi greţoasă de sticlăreasă decât ca să o iubească.

„… după câte trădări se înnegreşte inima unui copil? (…) Îi privesc când se nasc – moi şi neputincioşi – şi mă gândesc că măcar ei vor fi fericiţi. Cu mame, iată, cu taţi. Cu bani. Apoi îi văd cum îşi înfig maxilarele în cele care i-au născut şi trag din ele ca nişte câini tineri. Ce este durerea altui om pe lângă propria foame? Cruzimea. Cruzimea este deja acolo, în ei, fremătând ca o floare roşie. Creşte cruzimea într-un om mai repede decât unghiile, decât părul, decât dinţii.”

Povestea curge cu durere, îţi aduce, de câteva ori, inima în gât, şi aproape că te face să te simţi vinovat, dacă eşti părinte, pentru toţi copiii abandonaţi ai lumii. Dar spectacolul nu ne spune doar povestea unei fetiţe orfane, ci şi a unui colţ de lume pe care istoria l-a a aruncat în ghearele opresorului-agresor care, meticulos şi stăruitor, şi-a făcut victima să îl iubească, să îi adopte limba şi obiceiurile, să îşi uite identitatea şi chiar să îi dispreţuiască pe ai săi.

Drama fetiței Lastocika, chinuită să învețe limba rusă, se suprapune, în viziunea lui Petru Hadârcă, peste drama întregii Basarabii aflate sub ocupație rusească, în care localnicii devin cetățeni de mâna a doua, limba le este disprețuită și schimonosită în chirilice, iar stăpânul agresor devine „mamă ocrotitoare și iubitoare”. „Luată de la orfelinat, numită Lastocika, crescută de o rusoaică într-un Chișinău dominat de limba rusă, în care curtea era legiune, orfana crește în căutare de iubire, de înțelegere, de repere cu care s-ar putea identifica. Limba maternă, limba română o ține înrădăcinată în albia cultural-identitară și îi deschide calea spre conexiunea cu lumea liberă. Sunt sigur că destinul personajului Lastocika – Rândunică e despre mulți dintre noi, și nu mă pot desprinde de gândul că la scară largă e despre Basarabia – Moldova Țara de Jos. Spectacolul nu oferă răspunsuri, cum nici cartea nu o face. Și sperăm că, la fel ca romanul, spectacolul nostru va genera conexiuni empatice și va provoca la meditație.”, scrie Petru Hadârcă în prezentarea piesei sale.

Reprezentația de sâmbătă seara de la TNB a fost unica și ea marcat 10 ani de colaborare în cadrul Reuniunii Teatrelor Naționale Românești la București și Chișinău.

„La Bucureşti ninge într-una, iar în capul meu limbile se încurcă şi îmi amorţesc creierul. În ce limbă să vă caut? În ce limbă să vă iert?” îşi întreabă Lastocika părinţii care au abandonat-o, iar strigătul ei devine, într-un fel, reproş pentru noi toţi. Ultimele ei cuvinte se întretaie cu aplauzele noastre. Nu mai avem răbdare. Ne ridicăm cu toţii, aplaudăm interminabil şi simt că parcă ăsta este felul nostru de a ne cere iertare pentru ce s-a pătimit dincolo de Prut.

„Grădina de sticlă” – grădina unde rănile nu se închid, dar măcar se înțeleg

„Grădina de sticlă” nu se privește. Se trăiește. Se simte. Se sparge în tine, fără să-ți ceară voie. Iar când ieși din sală, nu mai ești întreg, dar ești mai viu decât ai fost vreodată. ”

Pe 12 iunie, la Teatrul Gobetti din Torino, am fost martorul unei montări remarcabile a romanului Grădina de sticlă de Tatiana Țîbuleac, adus la viață scenică de regizorul Petru Hadârcă. Spectacolul reconstituie cu forță și autenticitate atmosfera cenușie și apăsătoare a Chișinăului post-sovietic, devenind o mărturie profundă a istoriei recente din Basarabia.

Am intrat în sală ca un om obișnuit cu liniștea. Am ieșit din sală plângând. Nu brusc, nu zgomotos, nu pentru că mă durea ceva. Era o plângere surdă, ca atunci când se sparge înăuntru o sticlă veche, și știi că n-ai s-o mai poți lipi niciodată..  Spectacolul montat de Teatrul Național „Mihai Eminescu” din Chișinău, după romanul Tatianei Țîbuleac, nu e doar o adaptare scenică. E o incizie în carnea moale a memoriei colective. O grădină de sticlă în care fiecare pas te poate răni – dar tocmai durerea e cea care te vindecă. Un spectacol care nu m-a durut. M-a desfăcut. M-a strâns cu mâini străine, cu gesturi care nu-mi aparțin, și totuși le știu – de parcă fuseseră scrise în mine de la începutul lumii.

Lastocika suntem noi. Lastocika, fetița crescută între limbi, între lumi, între rușine și supraviețuire, devine emblema unui întreg popor. A celor care au fost obligați să uite, să se adapteze, să-și nege originile pentru a supraviețui într-o limbă care nu i-a ales. În Lastocika ne-am regăsit toți – sau, mai corect, ne-am pierdut fiecare. Ea este fetița care nu a fost dorită, femeia care nu a fost iubită, omul care nu a fost înțeles. Este fiica adoptivă a unei limbi care nu i-a fost mamă, dar nici vrăjmașă, ci doar o prelungire a singurătății ei. În lumea ei, dragostea se învață dintr-un abecedar rupt, iar feminitatea se scrie cu sânge, nu cu parfum.

Nu am știut că aveam nevoie de acest spectacol până la primele minute când totul s-a transformat într-o neliniște firească, pe care o cunoșteam, dar pe care o uitasem. Nu știam că cineva îmi va povesti viața fără să fi trăit-o. Nu credeam că o scenă de teatru poate fi mai caldă decât o mamă și mai sinceră decât un jurnal. Ieri actorii mi-au deveni părinți, surori, frați, dușmani și mântuitori. Am crezut fiecare lacrimă, fiecare rană, fiecare zâmbet amar. E greu să vorbești despre acest spectacol fără să tremuri, dar mai ales să nu-ți trădezi fragilitățile. Spectacolul în sine te trage înăuntru. Te obligă să-ți amintești cine ai fost, cine ești și de ce ai uitat toate astea.

Actorii, Dumnezeu, actorii!  Nici nu nu știu cum să scriu despre ei fără să simt că le reduc din merit. Nu au jucat – au fost. Fiecare gest, fiecare pauză, fiecare privire – era viață, era carne, era durere. Era memoria unui neam, a unei istorii tăcute, a unei Basarabii pe care mulți n-o înțeleg și nici nu încearcă. Fiecare cuvânt rostit era o rană deschisă. Fiecare râs amar – o încercare de a supraviețui. Și când, în mijlocul haosului, apărea o rază de iubire – aceea timidă, imposibilă – simțeai că vrei s-o ții cu mâinile goale, să n-o pierzi, să n-o spargi în cioburi. Dar e sticlă. E grădina de sticlă.

Petru Hadârcă nu a montat o piesă. A operat, cum ziceau cronicarile. A tăiat cu precizie de chirurg și intuiție de poet. A pus pe scenă nu doar un roman, ci o respirație, o inimă, un popor. Lumea pe care a creat-o nu este decor – este casă, este închisoare, este altar. Totul are sens. Nimic nu este întâmplător. Și, în același timp, totul pare născut dintr-o întâmplare divină, ca o revelație pe care o ai într-o duminică dimineață, cu ochii lipiți de somn și de viață. „Grădina de sticlă” e și roman, și spectacol, și strigăt. Este și iubire, și durere, și întrebare. Este o oglindă în care mulți se vor feri să se uite – pentru că e  sinceră. Dar e nevoie de ea. E nevoie să vezi cine ai devenit ca să-ți amintești cine ai fost.

Scriu aceste rânduri cu ochii roșii și cu sufletul greu, dar și cu o senzație ciudată de eliberare. Ca și cum cineva mi-a spus povestea pe care o țineam ascunsă și m-a iertat pentru ea pentru că Lastocika a luat o parte din durerea mea și a dus-o cu ea înapoi în grădina aceea de sticlă, unde rănile nu se închid, dar măcar se înțeleg. Nu știu cum să conving pe cineva să meargă la acest spectacol. Poate că nu e pentru oricine. Poate că trebuie să fi trăit o ruptură, o despărțire, o migrare. Poate că trebuie să știi cum e să vorbești o limbă care nu ți-e a ta, dar care te apasă. Sau poate că trebuie doar să fii om. Acest spectacol mi-a amintit de ce mergem, de fapt, la teatru. Nu pentru povești. Ci pentru ca cineva, necunoscut, să urce pe scenă și să spună, fără să știe, exact ce simțim. Să ne arate că nu suntem singuri. Că, dincolo de toate, în grădina aceea de sticlă, cineva seamănă un cuvânt. Și acel cuvânt ne salvează.

Dacă teatrul mai are puterea să zguduie vieți, atunci acest spectacol e dovada. Nu ieși din sală cu aceeași inimă cu care ai intrat — ceva în tine se rupe și se naște din nou. Rămâi cu o durere care nu ustură și care îți spune, în șoaptă, că ai trăit cu adevărat.