Între Eros și Thanatos

Fiul de Florian Zeller în regia Luminiței Țâcu este un spectacol de remarcat. Este o reprezentație de stringentă actualitate, o actualitate care nu este supusă timpului, așa cum este vorba despre antagonismele familiale și eternele divergențe dintre generații, dintre tați și fii.

Nicu Ciumașu (fiul, Nicolas) aduce în scenă un fiu disperat. Este copilul a cărui existență este dată peste cap de divorțul părinților săi. Este punctul în care viața lui devine nefuncțională. Rodul iubirii se ofilește în momentul în care dispare acea iubire. Cauza odată anihilată, se vrea anihilat și produsul. Este povestea unui suicid. Și Nicu Ciumașu îl joacă magistral. Un actor care deja intră în forță în peisajul scenic de pe la noi, care a învățat devenirea artistică într-un teatru și care a fost capabil să își gestioneze emoțional, intelectual și pur uman această devenire și transformare.

Olga Triboi (mama, Ann) este actrița care știe să își conceapă rolul de așa o manieră încât mereu să simți acea frăgezime și prospețime pe care o aduce. Nu se repetă, chiar dacă are un stil al ei aparte. Un joc cuceritor. O capacitatea fenomenală de a mă face pe mine spectatorul să empatizez cu personajul, fără a-mi stoarce vreo lacrimă. O dârzenie feminină adusă în scenă. Verticalitatea feminină, demnitatea umană în fața unui mare dezastru: iubirea care cedează în fața îmbătrânirii, a timpului, a rutinei casnice. Femeia abandonată de soț pentru o rivală mai tânără, rămasă cu un copil – cazul clasic al nefericirii materne.

Alexandru Pleșca (Pierre, tatăl) ca de fiecare dată, aduce în scenă un caracter bine configurat, executat cu toată măiestria de care este în stare actorul. Bărbatul la a doua tinerețe, îndrăgostitul care își lasă nevasta și copilul pentru o altă poveste de amor, o altă femeie, un alt copil născut. O extraordinară abilitate de a combina imaginea aventurierului amoros cu drama unui tată care își pierde fiul. Erotismul și paternitatea, Viața față în față cu Thanatosul. Alexandru Pleșca răstoarnă o lume a iubirii, a vinovăției familiale prin efigia durerii și sentimentului de vină umană în fața unui apropiat pe care l-ai rănit cu voie sau fără de voie. Știe să aducă în scenă pe vinovatul fără de vină. O face profesionist și cu mult talent, viu, pulsant.

Iurie Focșa (doctorul) actorul care de mult știe să facă dintr-un personaj episodic un caracter care să iasă în relief. Un doctor care pare să trăiască o altă realitate, ființa care, în acea dimensiune paralelă, e axul, e filosoful neputinței umane în fața alienării și a degradării psihice. Este psihiatrul care, ca un Deus ex machina, le știe și le înțelege pe toate. Există în felul lui de a juca o ironie, un cinism uman etalat, un dispreț pentru convenționalism și iluziile umanului cotidian.

Renata Țurcan (Sofia, soția lui Pierre) este tânăra nevastă care știe să aducă naivitatea (crede că poate salva familia de catastrofă) și erotismul tineresc în scenă. Joacă reușit pe femeia care nu înțelege gravitatea situației, triunghiul psihologic în care intră (ea, soțul și fiul soțului). Lipsa ei de maturitate se manifestă în ideea aproape idioată că sexualitatea ei le domină pe toate. Fiul (dintr-un instinct filial) știe că Moartea va fi cea care își va spune ultima cuvântul.

Moartea le va spulbera acea fericire abia înfiripată. Tatăl va fi un etern vinovat, cu halucinațiile și obsesiile sale, iar iubirea lor nebunească – o amintire vagă a unui timp care nu mai poate fi întors. Thanatosul învinge Erosul. Fiul învinge în acea bătălie.

Luminița Țâcu – o regizoare-locomotivă în foarte multe sensuri. Încă urmează să o descoperim…