Spectacolul a fost montat în anul 2014 de regizoarea Luminița Țâcu, care a făcut și dramatizarea cărții de mărturii „În gura foametei” de Alexei Vakulovski.

Alexei Vakulovski (1949-2006) a fost un profesor de limba si literatura romana care “a refuzat sa devina scriitor sovietic”.  Paul Goma l-a evocat în Jurnalul sau din 2009. O figura remarcabila care a educat mai multe generații de oameni și a cultivat gustul pentru literatură și oferind repere pentru construirea identității naționale.

„Montarea spectacolului, o admirabilă creație a tinerei regizoare Luminița Țâcu, se remarcă prin austeritatea mijloacelor de expresie, cu cât mai reținute, cu atât mai cutremurătoare. Nouă actori de excepție  aduc pe scenă mărturiile oamenilor din Antonești, pe care ciuma roșie încerca să-i extermine prin înfometare. (…)E greu de imaginat astăzi că poți supraviețui mâncând papură, scoarță de copaci, șobolani, ciori, vrăbii, pantofi, oferindu-ți casa contra a două kilograme de pește sau, ca mamă, mâncându-ți propriul copil! Cei nouă actori propun o răscolitoare demonstrație despre modul în care momentele de suferință extremă transformă omul slab în bestie și omul puternic în supraom. (Gabriela Hurezean,  Basarabia tragică, Basarabia tragicomică, în Muze și arme, revistă de înnodat sinapse, 22 septembrie 2014.)

„În 21 aprilie 2015, la Teatrul Național Timișoara (în cadrul festivalului dramaturgiei românești) și-au dat întâlnire umbrele. S-au spus poveștile de viață și moarte ale celor lăsați “cu dinții la stele” de foametea orchestrată de Uniunea Sovietică în Basarabia în anii 1946-1947. Spectacolul “Copiii foamei. Mărturii” aduce pe scenă un gen mai rar reprezentat: Verbatim, teatrul-documentar discursiv cu minimum de mijloace. Nouă actori de la Teatrul Național din Chișinău în haine de doliu, povestind timp de două ore pe scena de la Timișoara despre agonia sătenilor din Antonești, raionul Ștefan Vodă, în timpul foametei, au devenit acum eroii mei tragici. Pentru că ei au fost mesagerii mătușei Hartina, ai lui nenea Luca, ai lui moș Sârghi, ai bădiței Mitrofan, ai lui țaca Glafira, Havrușei și ai multora nenumiți care acum sunt “ghiocei și toporași“.  “Atunci era pe vremea lui Stalin – dar acum?” este întrebarea care plutește greu în aer și în suflet la final. Retorică și dureroasă, ea rămâne fără răspuns și închide un spectacol care, doar prin relatare, a reușit pentru mine să egaleze forța imagistică din filmul documentar “Soviet Story” al lui Edvins Snore, cu ale lui imagini ale cadavrelor contorsionate în gropile comune sovietice de pe timpul lui Stalin – aliatul care a făcut mai multe victime prin foamete în Uniunea Sovietică decât războiul.

Nu e imaginație, ficțiune și vis. E realitate. Doamne ferește! (Laura Moisei, Viața bate teatrul pe https://emotionaltheatral.wordpress.com)