Deocamdată nu sunt programate următoarele reprezentații.
Patimile după Iov
Scenografie: Irina Gurin
Coloană sonoră: Vlad Adajuc
Proiecție-video: Rena Botezatu
(Conține mărturii de violenţă fizică cu intensitate şi durată medie, nuditate.)
Data premierei:
O casă. Un sat. Un oraș. O țară cu frontiere nesigure. Un imperiu care dă năvală peste toate.Pe acest fundal mișcător, saga unei familii basarabene devine povestea unui neam întreg, o epopee a dăinuirii în fața catastrofelor istorice.
Spectacolul desenează, în tușe dramatice și cromatici cernite, portretul unei comunități care își duce existența ca pe o cruce cristică, ca pe o scară a lui Iacov înfiptă adânc în osatura umilinței și a demnității.
Patimile după Iov se rescriu aici nu doar ca drama unui individ (personajul biblic), ci ca ecoul unei colectivități întregi. O voce comună, o poveste spusă de mai multe glasuri, o confesiune polifonică în care „gura lumii” devine personaj, martor, acuzator și mângâietor deopotrivă.
Pe scenă, mișcarea trupurilor reflectă mișcările sociale ale unui secol sfâșiat între ideal și ideologie, între blestem și binecuvântare. Iar în miezul acestei convulsii comunitare, arborele genealogic pare să prindă glas, foșnind istoriile celor de demult și amintind urmașilor de unde vin.
Un spectacol despre memorie și uitare, despre dragoste și ură, despre rădăcini și rătăciri, despre supraviețuire ca formă de demnitate.
revista „Moldova”; cronică radiofonică, Radio Moldova 1, Compania Publică „Teleradio-Moldova”
Un spectacol ca o cruce (a lui Cristos), o scară (a lui Iacov)
și un arbore genealogic (al lui Iov)
Premiera spectacolului dramatic „Patimile după Iov” în regia Luminiței Țâcu, după romanul omonim al lui Val Butnaru este un spectacol care o consacră definitiv pe Luminița Țâcu în zona teatrului social, confirmându-i vocația de regizor capabil să transforme sociopoliticul în artă scenică. O reprezentație cu greutate, construită cu rigoare și intensitate, care nu doar evocă trecutul, ci îl face viu în fața spectatorilor. O montare menită să facă istorie prin felul în care dă trup și voce unui destin colectiv. O casă. Un sat. Un oraș. O țară cu frontiere nesigure. Un imperiu care dă năvală peste toate. Aceste repere, parcă desprinse dintr-o hartă vie a unui veac tulbure, devin decorul unei experiențe teatrale de o intensitate aparte. În spectacol, saga unei familii basarabene se încarcă de sensuri colective și devine povestea unui neam întreg, epopeea dăinuirii în fața catastrofelor istorice. Romanul nu mai e doar citit, ci trăit, nu mai e doar interpretat, ci întrupat.
Mihai Zubcu – tragic până la nerv, un nerv interiorizat, „in mente”, care pulsează ca o tensiune ascunsă și permanentă. Diana Decuseară – performantă, așa cum ne-a obișnuit, dar și surprinzătoare: atenuată, reținută, întruparea unei vinovății feminine și materne. Ea devine expresia vinovăției întrupate. Alexandru Pleșca – explozia revoltei și a durerii. Jocul lui are forța unei erupții: nimic nu este temperat, totul e descărcat cu o sinceritate crudă. Sergiu Vâzdoagă – un actor care devine, de la rol la rol, o miză certă. Olga Triboi – profesionista care știe să își dozeze energiile. Jocul ei e măsurat, nuanțat, echilibrat între interior și exterior, între sugestie și expresivitate. Doariana Zubcu-Marginean – colosală în rolul vocii comunitare. Ea devine nervul satului, pulsul colectiv, ecoul memoriei. Iurie Focșa – marele actor al rolurilor negative. El știe să extragă din rău nu caricatura, ci seducția lui întunecată. Mihaela Strâmbeanu – o madonă în haine de țărancă. Ana Tkacenko – fenomenală în aparițiile sale episodice. antieroina exemplară. Valentin Zorilă – subtil în felul în care transpune pe scenă figura homo sovieticus. Corina Rotaru – un parcurs ascendent, constant nuanțat și convingător. Renata Țurcan – atentă și aplicată, promițătoare. Nicu Ciumașu – un actor format, deja un copac viguros. Prezența lui are consistență, verticalitate și acea siguranță pe care doar maturizarea artistică o poate oferi. Cătălina Varaniță – o actriță „de scos din rând”. Potențialul ei se transformă în certitudine. Petru Marginean – un exemplu de școală solidă de actorie. Jocul lui e verosimil până la veridic, cu o credibilitate care cucerește. Ilie Pârlog – un tânăr actor cu direcție clară. Se vede dorința de a crește, de a se depăși.
Un spectacol-Catharsis. De mers, de văzut, de gândit…
