Romanul „Grădina de sticlă” de Tatiana Țîbuleac m-a răscolit profund și m-a scos din starea de confort interior. M-a făcut să văd lumea dintr-o altă perspectivă, din câteva ipostaze diferite: am simțit amarul din gura unui copil orfan, spaimele unei femei legate de feminitatea sa, golul din sufletul unui om în căutarea disperată de repere identitare. Această confesiune, care ba izbucnește cu furie și cruzime, ba trece în meditație lirică, ba taie meticulos firul în patru sau mușcă ironic, te face să te întrebi prin ce minune un copil abandonat și neiubit, violat în anii adolescenței, ajunge să fie un om bun care să iubească și să ofere iubire?

Luată de la orfelinat, numită Lastocika, crescută de o rusoaică într-un Chișinău dominat de limba rusă, în care curtea era legiune, orfana crește în căutare de iubire, de înțelegere, de repere cu care s-ar putea identifica. Limba maternă, limba română o ține înrădăcinată în albia cultural-identitară și îi deschide calea sper conexiunea cu lumea liberă. Sunt sigur că destinul personajului Lastocika – Rândunică e despre mulți dintre noi, și nu mă pot desprinde de gândul că la scară largă e despre Basarabia – Moldova Țara de Jos.

Spectacolul nu oferă răspunsuri, la fel cum nici romanul nu o face. Și sperăm că, la fel ca romanul, spectacolul nostru va genera conexiuni empatice și va provoca la meditație.