Știri

„Actoria pentru mine nu e profesie, ci stare de spirit… o mărturisire” – Vitalie Rusu

Cunoscut  ca un actor de un comic spumos dar și de o rară gravitate dramatică, Vitalie Rusu se distinge prin firescul jocului scenic, plasticitate corporală și un timbru vocal inconfundabil, memorizat de mii de ascultători ai spectacolelor radiofonice . Capacitatea sa de a trece lejer de la personaje comice și satirice (Hlestakov, Rică Venturiano, Ianke, Figaro) la eroi cu o profundă încărcătură psihologică (Ștefan cel Mare în „Oltea”,  Fimca) îi conferă statutul de legendă a teatrului și cinema-ului. Or, în actul metafizic de conexiune a spațiilor și timpurilor, Vitalie Rusu a ajuns intuitiv la măiestria sa legendară; de parcă ar prelua, sub ochii spectatorilor, o anumită informație direct de foarte sus, de la pronia celesta; poți să-l asculți la infinit, căci, afirmă într-un interviu, ” Talentul e anume capacitatea artistului de a transmite o energie purificatoare sau stimulatoare celui ce te ascultă, te priveşte ori te citeşte”. Scena i-a oferit lui Vitalie Rusu posibilitatea de a-și demonstra pe deplin vocația. Rolurile sale se disting prin temperament, atenție la detaliul psihologic și un farmec personal ieșit din comun.

Viitorul actor și regizor s-a născut la 12 august 1941 în satul Plopi, Dondușeni, într-o familie respectată de învățători – de aici sensibilitatea și trăirea autentică în rolul bătrânului Teofil Augustinovici, pedagog de o verticalitate morală impecabilă, rol foarte drag maestrului, consacrat memoriei tatălui său,  în spectacolul „Cântec de leagăn pentru bunici” de Dumitru Matcovschi.  După ce absolvă școala medie din satul natal își continuă studiile la Conservatorul „G. Musicescu” din Chișinău (astăzi Academia de Muzică, Teatru şi Arte Plastice), absolvit  în1964.

Curând intră (pe cal alb!) în trupa Teatrului Moldovenesc muzical-dramatic „A. S. Puşkin” (astăzi Teatrul Naţional „Mihai Eminescu”); precum remarca Pavel Pelin: „de la primele sale roluri Vitalie Rusu se deosebește printr-o plastică scenică nu se ştie de unde şi de la cine luată, producând o puternică reacție în sală”. Între 1977 și 1979, urmează cursurile superioare de regie în laboratorul de creație al celebrului  Andrei Goncearov, o figură cheie a artei scenice sovietice, timp de decenii prim regizor al Teatrului „Maiakovski” din Moscova .

“Eu umbra o păzesc ca să nu se lățească “,  scria poetul regizor  Gheorghe Vodă, să nu vină peste noi, umbra fioroasă, orbindu-ne. Artiști de talia lui Vitalie Rusu ne copleșesc prin aură, ne uluiesc prin energia de fulger sferic.

„A umplea scena – scria înțeleptul cronicar  Pavel Proca,  e un dar pe care puţini actori îl au. Vitalie Rusu umple scena (oricât de mare ar fi) până la refuz. O umple şi o goleşte. Nu mai rămâne nimeni. Nici chiar Vitalie Rusu. Doar aura lui predomină de la avanscenă la pasarelă… ”

Cu o carieră de peste jumătate de secol, Vitalie Rusu s-a afirmat prin organicitatea de invidiat, fiind capabil să treacă cu ușurință de la comedia grotescă la tragismul profund;  are la activ peste 80 de roluri în teatru și film, strălucind și astăzi în diverse roluri de accentuată forţă dramatică la Teatrul Eminescu. O interpretare caldă și plină de autenticitate rurală într-unul din spectacolele de bază ale repertoriului național,  „Casa Mare”, a unui veritabil Moș Ion. Prestația a fost înalt apreciată de autorul piesei, Ion Druță:  „(…) Vitalie Rusu, un succes excepţional, pe care eu  l-aş numi o adevărată explozie pe scena teatrului moldovenesc.”

O explozie de creativitate, amplificată de distinsa doamnă Margareta Ureche cu care formează un cuplu sudat prin iubire. Margareta Ureche  și Vitalie Rusu, modele de responsabilitate și dăruire, artiști ce au primit botezul scenei în deceniul șase al secolului douăzeci, aducând lumina și culoare nu doar în proscenium, ci și în culise prin felul lor de a fi și de a rosti „limba română și a Patriei cinstire”, prin conștiință etică și civică. Cei care, după cum afirmă Andrei Băleanu, “au încercat să-i arate spectatorului o icoană. Sau măcar încotro s-o privească…”.  Sunt boierii minții, aristocrația artistică autohtonă, repere ce țin drumul…  Mulți ani la rând, în vremuri de îngheț totalitar, ne-am încălzit visele la flacăra spectacolelor ce sunt parte din memoria noastră afectivă.

Margareta Ureche, atât de stilată și distinctă! Getta în Fântâna Blanduziei, rol creat de Alecsandri special pentru Aristița Romanescu, o ridica fulg în luminile rampei, în ochii noștri vrăjiți; „Getta- Margareta e o făptură gingașă, frumoasă. Actrița are o plăcută plastică a gestului, o pronunție impecabilă a versului”, precum scria în săptămânalul Cultura cronicarul Olga Guidea, în martie 1967. O grație aparte prin care Margareta Ureche m-a cucerit și pe mine, adolescenta laureată a olimpiadelor de limbă și literatură, fiind Sorina, eroina  spectacolul „Unde ești Campanella?”, după romanul lui Alexei Marinat „Urme pe prag”. A fost primul spectacol văzut la sediu, în teatrul unde sunt angajată deja de mai bine de un sfert de secol, de o elevă visătoare cu gâțe lungi. Pe afiș, nume glorioase – adevărat careu de ași, mai târziu: Dina Cocea, Vladimir Cocoț, Victor Ciutac, Petru Baracci. O adevărată schimbare de paradigmă în peisajul teatral al anilor șaizeci. Deja studentă, din 1969, le urmăream  cu deosebit interes pe tinerele vedete, atât de elegante în condițiile unui regim în care mai toate lipseau…

Una dintre cele mai recente și ample interpretări ale sale, este Prospero, prințul calomniat și exilat, din „Furtuna” de Shakespeare. Cu voluptate, Vitalie Rusu îl întruchipează pe maestrul destinului prins între puterea magică, dorința de răzbunare și pornirea spre iertare.  E un rol ce-i vine mănușă, misteriosul personaj shakespearian, dar și provocare, adevărat tur de forță pentru expresivitatea corporală și vocală. A rezultat un joc actoricesc extrem de fizic, combinat cu o dicție clară și o stăpânire impecabilă a pauzelor dramatice. Aici, tema asumării trădării și a acceptării este una dintre cheile evoluției personajului Prospero. Shakespeare nu prezintă trădarea doar ca un act politic, ci și ca o experiență care îl obligă pe erou să-și redefinească raportarea la putere, dreptate și iertare. Trădarea în piesă are două dimensiuni: politică – pierderea autorității și a ducatului; dar și familială – ruptura încrederii dintre doi frați. Anii petrecuți pe insulă îl schimbă profund. Magia îi oferă mijloacele răzbunării, însă scopul său nu este distrugerea dușmanilor, ci confruntarea lor cu propriile fapte. Prin furtuna pe care o provoacă magul Prospero îi pune pe trădători în fața adevărului și creează condițiile unei judecăți morale. Prospero renunță la răzbunare și afirmă că „mila este mai nobilă decât răzbunarea”. Prospero devine conducătorul  luminat care înțelege că puterea autentică nu constă în dominare, ci în autocontrol și reconciliere. Trădarea nu-l transformă într-un tiran, ci într-un om conștient de limitele sale și de responsabilitatea pe care o implică exercitarea autorității. Prin această evoluție, Shakespeare sugerează că adevărata putere a unui conducător se măsoară prin capacitatea de a transforma suferința în înțelepciune și reconciliere.

La mulți ani, domnule Vitalie Rusu! La cât mai multe personaje împlinitoare, inspirație creatoare și multă, multă , multă sănătate! Spre bucuria celor dragi și a noastră, a spectatorilor fideli!

(În numele colegilor de scenă, Larisa Turea, scriitoare, critic de teatru și film, secretar literar TNME)