Partea a doua a TURNEULUI UNIRII – TEATRUL ROMÂNESC BUCUREȘTI-IAȘI-CHIȘINĂU,  realizat de  Teatrul  Național „Mihai Eminescu” din Chișinău în parteneriat cu Teatrul Național „I. L. Caragiale” București, cu susținerea Institutului  Cultural Român, s-a încununat de un succes impresionant.

A fost cu adevărat surprinzător faptul că cele două spectacole: „GRĂDINA DE STICLĂ” după romanul omonim al Tatianei Țîbuleac, regie Petru Hadârcă și „CHIRIȚA ÎN CONCERT LA CHIȘINĂU”, un muzical de Ada Milea, text și muzică de Ada Milea și Anca Hanu, inspirate din Matei Millo și Vasile Alecsandri, realizat cu susținerea ICR,  s-au jucat cu casa închisă la  Sala Mare „Ion Caramitru” a Teatrului Național „I. L. Caragiale” București, de circa 1000 locuri.  Explozia de aplauze, incandescența emoțională care a ridicat sala în picioare, valul de impresii postate pe rețele și cronicile de presă ne onorează și ne dă curajul și speranța că arta și munca artiștilor are un rost.

Scopul nostru de a atrage publicul din București și de a-i capta atenția asupra experiențelor de viață prin care am trecut, pentru a ne înțelege sensibilitățile și pentru a crește încrederea reciprocă, pentru a deschide noi oportunități de colaborare, pentru a promova scriitorii și arta ce se face la est de Prut, a fost atins.

Îngrijorările, îndoielile care au ținut întreaga echipă a Teatrului Național „Mihai Eminescu” sub presiune maximă în zilele înainte de GRĂDINA DE STICLĂ (lista riscurilor anticipate era lungă – și sala de două ori mai mare ca acasă, și scena mai mare ceea ce schimbă ritmul și mizanscenele, și numeroase detalii tehnice, inclusiv lavalierele care oricând pot avea o pană de conexiune, și faptul că e un spectacol lung de 2 ore și jumătate, și e text foarte mult, și încă multe altele), acea tensiune maximă în care am trăit vreo câteva zile s-a spulberat odată cu aplauzele și s-a transformat într-o tensiune emoțională pozitivă greu de descris și de captat în indicatori de referință pentru raport. Reacțiile, râsul și voia bună ce au cuprins sala la CHIRIȚA ÎN CONCERT LA CHIȘINĂU ne-au adus bucurie și ne-au dat curaj. Cu acest turneu Teatrul Național „Mihai Eminescu” din Chișinău a lăsat o pagină frumoasă în istoria sa.

În mijlocul unei săli entuziasmate,  directorul general adjunct al Teatrului Național „I. L. Caragiale” București, domnul Mircea Rusu, i-a înmânat domnului Petru Hadârcă, director general TNME, o Diplomă de apreciere și recunoștință „Cu prilejul aniversării a 10 ani de la prima ediție a Turneului Unirii care a legat prin artă și cultură cele două maluri ale Prutului. Acest parteneriat simbolizează prietenia, respectul și dragostea pentru teatrul românesc, purtând mai departe valorile comune și spiritul unirii”.

Petru Hadârcă, a adus un omagiu lui Ion Caramitru, omul de cultură, care cu zece ani în urmă a susținut, prin cuvântul și puterea sa de decizie, inițiativa acestui proiect.

Directorul TNME a exprimat recunoștință oamenilor de cultură și oamenilor politici cu funcții de decizie, ministerelor culturii, reprezentanților Institutului Cultural Român, pentru că de-a lungul unui deceniu au făcut posibil ca aceste schimburi culturale să nu fie întrerupte și să aibă durabilitate în timp. Mulțumiri față de actuala conducere TNB, pentru găzduirea din acest an.

Cele două reprezentații ale Teatrului Național „Mihai Eminescu”, au fost onorate de prezența reprezentanților Ambasadei Republicii Moldova la București și de reprezentanți ai misiunilor diplomatice.  Este un proiect care confirmă cu asupra de măsură puterea de emanație a diplomației culturale.

Împărțim bucuria succesului cu partenerii noștri Grupul de Vinării Chateau Purcari.

Le mulțumim colegilor din mass-media care au fost solidari cu noi și au adus  evenimentele noastre teatrale pe agenda publică din București: TVR 1, TVR Cultural, TVR INFO, Euro News România, DIGI 24, Radio România actualități, Radio România Internațional, Radio România Cultural, Radio_seven.ro, g4media.ro, cristoiublog.ro.

Confesiuni subiective:

Când spectacolul „GRĂDINA DE STICLĂ” jucat pe Scena Mare a Teatrul Naţional “I. L. Caragiale” Bucureşti, a ajuns la final și Diana Decuseară în mijlocul scenei, sub un clopot de lumină își rostește replica „Așa m-am pornit spre voi…”, noi, cei de la Chișinău am simțit că ni se oprește respirația, am avut impresia pentru o fracțiune de secundă că cei aproape 1000 de spectatori au rămas și ei fără aer… Diana Decuseară mărturisea după spectacol, că în această clipă i s-a ridicat un nod în gât și avea impresia că nu mai poate continua, i-a luat ceva mai mult timp decât acasă, să-și adune forțele ca să continue: „România? România m-a primit cu multe triunghiuri în frunte, dar m-a primit…”

Apoi a urmat explozia de aplauze! Ca o eliberare! Această clipă vom purta-o cu noi încă mult timp și ne va încălzi sufletul și ne va da puteri să mergem mai departe. Aplauzele au fost o revărsare de bucurie și o răsplată pe care am primit-o cu bucuria copilului din noi, pentru starea de încordare, îndoială și îngrijorare trăite câteva zile la rând și mai ales chiar înainte de spectacol.

Vom fi oare înțeleși? Va reuși oare spectacolul nostru să explice de ce suntem noi așa cum suntem, mai ales generațiile mai mari de 40 de ani? De ce un vers de Eminescu este inima noastră, de ce ne găsim atât de greu cuvintele potrivite ca să ne exprimăm mai clar, de ce atunci, în anii 90 când în România situația materială era mult mai grea decât la noi, când nici vorbă de bunăstare materială, noi ne-am îndreptat spre această țară? Nu după bunăstare materială am alergat să trecem Prutul – cel puțin în acel moment.

Le suntem nespus de recunoscători spectatorilor care au venit în acea seară la teatru, le suntem recunoscători pentru că ne-au ascultat timp de 2 ore jumătate destăinuirea, pentru că și-au deschis inimile – noi știm că astăzi timpul, atenția și, mai ales, disponibilitatea de a pleca urechea și inima și de a empatiza cu viața celor de alături sunt lucruri nespus de prețioase și rare – noi înțelegem prețul celor întâmplate la spectacolul „Grădina de sticlă” jucat la București.

Și mai ales, le suntem recunoscători celor care au dus cu ei acasă această poveste și au avut timpul și au găsit resursele sufletești să scrie despre aceasta.

Cităm aici cu recunoștință secvențe, ecouri, impresii despre cele două spectacole jucate la București.

despre GRĂDINA DE STICLĂ:

Vitalie Cojocari, jurnalist Euronews România,

moderatorul emisiunii „Vocile care contează”

„Știam că spectacolul era sold-out. Dar nu mi-aș fi închipuit să văd una dintre cele mai mari săli de teatru din România neîncăpătoare. Incredibil. (…) Când îi citești cartea, te întrebi, ai voie să scrii așa? Ce resorturi intelectuale te ajută să creezi emoție pură despre un subiect care pare comun… limba română? Prieteni, se poate. Cartea ei este plină de personaje vii, de multă emoție, dar și de multă durere.  

Trebuie să te naști peste Prut… Trebuie să ți se interzică să vorbești limba română… Trebuie să nu ai parte de cărți în română… Trebuie să ți se spună în rusă că limba ta maternă nu este “limbă omenească”… Trebuie să ți se inoculeze că ești om de rang inferior dacă nu vorbești rusa… Trebuie să suferi mult…

La final au fost multe, multe, foarte multe aplauze. Sala enormă, plină de oameni a ovaționat în picioare minute în șir. Oamenii nu mai plecau. Erau impresionați de ce văzuseră. Violența se împrietenise cu iubirea. Răbdarea își dăduse mâna cu ura. Iar limba română urla din toți bojocii că nu vrea să dispară din Basarabia.

Plângi, m-a întrebat fetița mea?

Plâng? Eu să plâng? Ah, da plâng. Am plâns tot spectacolul fără să-mi dau seama. Se pare că e o rană care încă doare. Asta este soarta limbii române în Basarabia. Fără ocolișuri, fără ascunzișuri. Durere și lacrimi.”

Dragusin Oana-Patricia, Country Marketing Manager

„Și cu cât mă gândesc mai mult, cu atât se tot adaugă sensuri noi și înțelegere, de parcă emoția din timpul spectacolului în loc să se stingă, se amplifică. O piesă care te lasă cu sufletul cioburi de sticlă… poate că de astea nici nu îmi găsesc cuvintele. Poate și pentru că pune în față atâtea răni deodată – abandonul, umilirea, nedreptatea. Poate pentru că totul e la dublu – două vârste, două locuri, două țări, două răni, două sensuri, două Tamare, două Lastocika (sau poate… mai multe?).Poate și pentru că am căzut pradă acestui dialog intens între cele două lumi interioare, între vocea copilului și cea a eul matur – la fel de fragil!, dar care caută să explice și să aline.”

Dr. Adrian Băzăvan, pentru  cristoiublog.ro:

 „Acasă este acolo unde iubești și ești iubit. Ce țară îmi este mai apropiată? Ambele îmi sunt, pentru că în ambele locuiesc oameni pe care îi iubesc. Cum simt și cum gândesc? Gândesc și simt în limba lui Eminescu, Caragiale, Creangă, pe care mi-i citea bunica de când eram mică. Dar, simt emoție și vibrez profund și atunci când ascult muzica ucraineană sau rusească sau le aud vorbindu-se. Și iubesc în în toate limbile, pentru că iubirea este o limbă universală. Nu am găsit un răspuns complet la toate întrebările care mi-au venit după această piesă, dar cu siguranță, înțeleg mai multe despre mine și despre cei din jurul meu. …

„GRĂDINA DE STICLĂ” nu este doar o poveste despre o fată orfană din Chișinău. Este Basarabia. Este România rămasă dincolo de Prut. Este rana unei istorii care încă nu s-a închis”.

Mira Gomboș, pentru G4Media.ro

„Am citit cartea recent și m-am dus la reprezentația de sâmbătă seară, de la TNB, curioasă să văd în carne şi oase personajele: moldoveni, ruși, evrei și ucraineni care își duc viețile simple, cenușii, într-un bloc cu curte tipic Chișinăului din perioada sovietică. Spectacolul începe în forţă, cu povestitoarea care te ia de mână şi te aruncă abrupt în universul vieţii ei sparte în ţăndări, viaţa unei femei care chiar dacă s-a realizat profesional – este medic ginecolog la Bucureşti -, o poartă în ea, ca pe un ciob înfipt în carne, pe fetiţa orfană şi abuzată, luată de suflet de o femeie aspră, mai mult ca să o ajute la munca istovitoare şi greţoasă de sticlăreasă decât ca să o iubească.(…) Povestea curge cu durere, îţi aduce, de câteva ori, inima în gât, şi aproape că te face să te simţi vinovat, dacă eşti părinte, pentru toţi copiii abandonaţi ai lumii.

… Dar spectacolul nu ne spune doar povestea unei fetiţe orfane, ci şi a unui colţ de lume pe care istoria l-a a aruncat în ghearele opresorului-agresor care, meticulos şi stăruitor, şi-a făcut victima să îl iubească, să îi adopte limba şi obiceiurile, să îşi uite identitatea şi chiar să îi dispreţuiască pe ai săi.”

Alexandru Chiciu,

„Zguduitor spectacolul. Luată ca orfană și infiată de o Patrie Atotcuprinzătoare de neamuri orfane, Lastocika trăiește perioada anilor 1985-1993 printr-o tranziție de la un stil de viață rusificat, la unul apropiat de adevăratele sale rădăcini. În jurul ei, un Imperiu se face țăndări și, o dată cu el, și destinele celor ce trăiau prin el. După reformă, sechelele trecutului o bântuie pe Lastocika, iar traumele pângăririlor la care a fost supusă o vor marca definitiv…

Când spun despre un spectacol că a fost “capodoperă”, eu, ca simplu spectator, înțeleg capacitatea acelei reprezentații de a scoate dintr-un text dur, abraziv, greu, plin de simboluri, elemente noi de emoție și mesaj. Înțeleg o estetică a spectacolului care să mă poarte, ulterior, în a “vizualiza” personajele romanului, evenimentele, dinamica, intriga. Înțeleg capacitatea de a emoționa printr-un tot congruent o sală întreagă și a ajunge la mine, dincolo de minte, la suflet. Și înțeleg ca, după o astfel de reprezentație, eu să plec cu un mesaj profund, care să mă urmărească definitiv în această viață.”

Despre CHIRIȚA ÎN CONCERT LA CHIȘINĂU

Vitalie Cojocari, jurnalist moderatorul emisiunii

„Reiau o idee mai veche, este atâta talent peste Prut, că nu are cum să încapă într-un teritoriu atât de mic. Ajunge și la București, din fericire. Chirița modernă arată diferit față de Chirița care i-a refuzat mâna fetei sale lui Alecsandri? Da, e diferită oarecum. Franceza a fost înlocuită de engleză. Au apărut telefoanele mobile. În rest, corupția este la fel de neplăcută, tristă, jenantă. Oameni întâmplători ajung în funcții doar pentru că au relații. Desigur, vedem și foarte multă prostie.  Ignoranță? Păi, de aici vine și prostia. Impostură? Nimeni nu a anulat vorba românească, prostul nu-i prost destul dacă nu e și fudul. Acum se poate exprima pe rețelele sociale. Alecsandri ne trimite de peste veacuri prin intermediul talentaților actori de la Chișinău că toate aceste însușiri ale societății, prostie, ignoranță, impostură nu au dispărut.”

Anita Barton:

„Este o formidabilă împletire între naivitate și ceea ce trăim astăzi, dar atât de inteligent, de savuros construit, atât de bine drămuit (unul din marile talente ale acestui Teatru!), nimic vulgar, nimic răutăcios, nimic critic, doar o poveste!

În această poveste se cântă și se dansează, se poate vorbi, fără umbra de dubiu, de un music – hall! Partituri, unele cu linii melodice mai simple, altele mai grele, swing-uri impănate cu accente cosmopolite, interpretate de actori cu o stăpânire muzicală impecabilă! Ce actori formidabili, compleți! Felicitări, Ada Milea!”