Știri

In memoriam

                                          Veniamin Apostol: HYPERION, OMUL CETĂȚII

„ Veniamin Apostol e un nume singular în arta scenică basarabeană. Evoluţia lui în ipostazele de actor, regizor, teatrolog, profesor a fost spectaculoasă. Însă drumul parcurs pe scara afirmării nu i-a fost neted. A trăit şi durerea unor insuccese, i-a fost dat să suporte învidia veninoasă a unor colegi, acuzaţiile de carierism. Nu se pierdea cu firea, nici se războia. […] continua să muncească […] . O dată pus la treabă, nici în ruptul capului nu se dă bătut până nu izbuteşte să-şi înfăptuiască gândul.”

 Criticul de teatru Gheorghe Cincilei, Literatura şi arta; 1998, 20 august, P. 6

Veniamin Apostol, figură emblematică la răscrucea secolelor, rămâne a fi un reper întru pasiune și dăruire, consecvență, moralitate. Or, Teatrul este iubire, comunicare, emoție, schimb de idei, de gânduri, de sentimente; Teatrul înseamnă să-ți păstrezi umanitatea când se pare că nu mai e loc de ea; se afirmă că la teatru vii ca la predică; de nu crezi, degeabă intri în biserică; Veniamin Apostol a crezut din tot sufletul: crezul domniei sale în valorile perene e perpetuat prin  sutele de discipoli, prin teatrul ce-i poartă numele la Soroca, prin spectacolele ctitorite în Moldova dintre râuri, dar și în Uzbekistan, în Rusia, la Piatra Neamț și Sfântul Gheorghe, România; pretundeni monta cu precădere dramaturgi basarabeni în devenire; tandemul de creație  Veniamin Apostol -Dumitru Matcovschi a devenit legenda scenei contemporane, confirmând premoniția extraordinarului om de teatru Anatolii Efros care, la 21 iunie 1967,  la Moscova, scria despre fidelul său învățăcel de la GHITIS : „Veniamin Apostol este activ, serios, inteligent. Este un om de încredere. La început mi s-a părut simplist. Credeam că nu va pătrunde în problemele complicate, nu le va înţelege, dar am greşit. A crescut din punct de vedere intelectual, depăşindu-se mereu. La primele încercări părea naiv. În timp însă fiecare studiu,fiece lucrare prezenta tot mai mult interes. Cât priveşte măiestria actorului ar trebui să fie precaut. Îl paşte pericolul de a aluneca la suprafaţa rolului. Or, asta poate trece treptat în regie. Cred că dacă va continua să muncească cu aceeaşi perseverenţă… îşi va atinge scopul. Va deveni un regizor bun.”

A jucat în numeroase pelicule produse la Moldova-film, l-a întruchipat pe Hyperion în „Luceafărul”, girat de Emil Loteanu; în cotidian era elegant, sobru, distins și afabil – ca iarba,mai simplu nu pot fi, ar fi zis poetul. Ci dacă îmi e imposibil să-l gândesc la trecut, e și pentru că a fost, necunten, omul timpului prezent, mereu în acțiune, cu proiecte pentru ani și ani.  Vestea decesului subit, pe 14 decembrie 2000, la 62 de ani, m-a cutremurat, fulger din senin : cum să se stingă asemenea  energie vulcanică? Sportiv, suplu,  era argint viu: mereu  atent, curtenitor în comunicare, explozie de culoare în monocromia regimului totalitar. Întâi, i-am cunoscut creația – participând la Olimpiada republicană de literatură, la Chișinău, la Teatrul academic Pușkin, văzurăm „ Unde eşti Campanella?” de A. Marinat, regizor asistent fiind un nume nou, deosebit: Veniamin Apostol. La Cinematograful de zi ne-a copleșit Se caută un paznic, abia lansat: în areopag, Veniamin deținea un rol minuscul, însă memorabil. Atunci, în 1968, trăiam ora de trezie: laureați ai Olimpiadei republicane, am fost premiați; printre alte cărți, placheta Numele tău de Grigore Vieru, cu autograful autorului; bătea ora iubirilor adolescentine, menite să cadă ca dinții de lapte: ne întâlnirăm visători de-același leat –Valeriu Turea, eu, Victor Moraru, Vlad Pohilă ș.a., binecuvântați în aspirațiile noastre de Spiridon Vangheli. Poezia (întrebare ce nu caută răspuns) ne îngâna ceva important despre decolarea metafizica, despre înălțarea de-asupra rutinei, lejeritatea desăvârșita și voluptatea înălțării, despre corpul ce cade dar se și înaltă prin grație și vis, despre frumusețea omului atunci când zvâcnește smulgându-se din huma. De rând cu Ion Ungureanu, anume Veniamin Apostol i-a deschis lui Eugen Doga calea spre scenă; compozitorul susține că de nu l-ar fi angajat teatrul, nu se știe de ajungea în cinema: „eu am crescut pe scenă, în teatru… am fost un personaj din Toate trei anotimpurile de Aureliu Busuioc, montat de Apostol… participam la evenimentele ce inspirau spectatorii, eram parte din colectiv, viaţa trupei o cunoşteam mult mai bine decât cei  din sală… Era o frăție, un interes extraordinar, un mic Renaissance local, prin anii 60. A fost un fenomen irepetabil: poţi să-l numeşti boemă în iad – așa îl definise Aureliu Busuioc, și îi dau dreptate, – în sens mai mult politic aş spune, politic şi literar, filozofic. În ţarcul bine îngrădit, în lagărul înconjurat de sârmă ghimpată din toate părţile, artiștii îndrăzneau să gandească liber, să apară altfel în fața publicului, să producă idei, să adune semenii. O perioadă tragică pe care încercam s-o transformăm. Am reuşit să scoatem şi ceva luminos din mizeria în care viețuiam.”

Curând, deja studentă la Universitate, mi-a fost dat să-l cunosc în persoană: de fapt, inițiativa a fost a dumnealui: la o Conferință a tinerilor scriitori, erau invitați și cineaști, pictori, actori,  regizori. Veniamin, într-un costum alb imaculat, discuta aprins cu Oleg Tabacov și alte vedete. Nu m-aș fi încumetat să mă apropii… Apostol, studiind lista participanților, m-a abordat direct: ești Lora Pleșca? Nu cumva fiica lui Nestor Pleșca de la Dubna? Daa…am bâlbâit. De unde știți ? Păi, semeni cu Nestor al lui nea Trofim. Suntem verișori… M-a invitat la teatru; de mai multe ori am mers cu toată minunata noastră grupă de viitori jurnaliști; memorabilă a fost seara când, mobilizați după tipic, la colhoz pe dealul mare, la Puhăceni, Aneni, am luat un camion ca să mergem la premieră.

Relația noastră de rudenie mai mult spirituală a continuat trei decenii – la revista Moldova, unde eram angajată, apoi și la Lanterna magică, era autorul cel mai receptiv, orișicând puteam conta pe colaborarea-i înțeleaptă la rubrici de interes. Toți ne naștem înzestrați, musai să-ți recunoști harul, să-l fructifici. Talentul contează doar ca materie primă: munca, perseverența, caracterul, în ultimă instanță, fac succesul. Format în ani cumpliți, nu s-a încrâncenat: născut la 15 august 1938 sub zodia Leului,  absolvește şcoala republicană de iluminare culturală din Soroca, apoi Institutul de Arte „Gavriil Muzicescu” . Este admis la Institutul de Artă Teatrală „A. Lunacearschi” de la Moscova, clasa profesorului Anatolii Efros (pe care-l venera). în 1969 revine la Chișinău și cucerește scena de la Teatrul Academic Pușkin; debutează în regie cu „Noaptea privighetorilor”, de B. Ejov. Urmează „Curajul bărbaţilor”  de Alexei Marinat, „Toate trei anotimpurile” de Aureliu Busuioc, „Preşedintele”, „Pomul vieţii”, „Abecedarul”, „Destinul”, „Sperietoarea”  de Dumitru Matcovschi, „Mîrţoaga cu clopoţei”, „Casa mare”  de Ion Druţă ș.a.m.d.

Se impune în mediul artistic prin inteligență, sensibilitate, seriozitate și responsabilitate; acvilă ferecată în colivie de porumbel, era parte a generației afirmate cu preț mult prea mare: războiul i-a lăsat orfani de tată, ocupația sovietică a tăvălugit conștiința de neam, deportările și înfometarea programată au subțiat fibra umană, contaminând-o cu frică, sinistroză și disperare. S-au înălțat din zestrea de iubire a măicuțelor care – nu e cazul să ne ferim de cuvinte mari, – pur și simplu s-au jertfit pentru a-i smulge din gura morții; cumpenele sortite din pruncie i-au servit ca material de combustie în creația ulterioară. Mi s-a mărturisit, pentru volumul Cartea foametei: Eu, după ce am vizionat spectacolul lui Lev Donin ”Frați și surori”  după Fiodor Abramov, patruzeci de minute cât am mers de la teatru la hotel, n-am putut scoate o vorbă – atât eram de tulburat: în sală, cogeamite bărbat, am plâns de mă înăbuşeam, urlam pur şi simplu. A doua zi, când  ne-am întîlnit, i-am spus:”Posluşai, Liova, rojdennîi posle voinî, leningradschii evrei, vdrug vstrecaeşisia s Amramovîm i sozdaioşi tacuiu traghediu. Mne pocazalosi cito eta traghedia moei semii, moei Moldovî…” Astfel mi-am dat seama că a fost nu doar tragedia noastră, ci a ţării întregi, fundamentată pe o ideologie perimată, antiumană…mă mir şi nu-mi pot explica nici azi cum de a reuşit mama să scape teafără şi să ne scoată  vii din foame. Ţin minte că avusesem o cămară plină cu grâu şi după moartea lui taică-meu veneau mulţi şi ziceau: Gavril  mi-i dator cu atîta, cu atîta, şi mama, credulă fiind, a început a da din grîul ăsta. În fond,  aşa  ne-am sărăcit. Tata a fost  om gospodar şi făcea rezervă, da aicea s-a luat şi s-a tot luat, pînă am rămas lipiţi pămîntului.

               Pe timp de foamete, mama ne trimetea să culegem frunze de podbal şi din ele  făcea un fel de geandră cu care ne hrănea. Sărmana mamă, întotdeauna lăuda mîncarea asta – că, chipurile-i de leac, că aşa şi pe dincolo… Ştia cum să ne ieie cu vorba, cum să creeze iluzia unui saţ şi poate că anume datorită acestor canoneli zilnice a reuşit să ne scape pe toţi, ba mai mult chiar: ca printr-o minune, nu ne-am umflat cum umblau unii, deformaţi de ducă-se pe pustii… Mă mir, zic, că mama a avut atîta putere de voinţă şi a rezistat ea însăşi – prin cîte  a trecut, sărmana! Noi aveam 12 desetine de pămînt, dar, deoarece nu era mînă de bărbat la casă, toate erau în paragină, n-avea cine le lucra, încă  nu puteam ţine coarnele plugului… Firesc, deci, ca mama să nu fi putut da statului atîtea impozite cîte-i trăsniseră prin cap sovietului sătesc. Şi atunci au venit activiştii şi ne-au luat totul din casă şi de la gospodărie: mobila, covoarele, plapumele, pernele,  oile şi viţelul din ocol. Aşa că din mila ăstora, eu, de mic copil, n-am mai dormit pe perne şi în aşternut moale, m-am învelit tot timpul cu ţoluri. Senzaţia  asta fizică de ţol aspru, ghimpos, m-a urmărit pînă prin  52, cînd am plecat de acasă… Fărădelege cum nu se ştie de mai văzuse satul nostru vreo-dată: din numele puterii, putea să acţioneze orice secătură, nimeni nu ştia unde se duc lucrurile confiscate… Anume atunci am văzut-o pe mama bocind în gura mare şi blestemîndu-l pe tata (cel mai greu blestem pe care l-am auzit eu vreodată de la mama): ”Mai bine trăiai tu şi muream eu, să stai tu  acuma sub cer şi să vezi ce-i viaţa!…” Straşnic acest blestem de femeie tînără, mamă a cinci copii, pentru care viaţa însăşi era osîndă.Şi oamenii puterii, ca s-o înveţe minte pe această îndărătnică vădană căreia numai sufletul îi rămăsese să-l deie pentru prosperitatea şi forţa statului, au chemat-o la sovietul sătesc şi au ţinut-o închisă în beci, la răcoare, zece zile şi zece nopţi, în beciul preotului, care plecase din sat şi-n casa căruia îşi trecuse sediul puterea sovietică locală. Tot atunci au închis-o şi pe ţaca Feodora, cu mult mai în vîrstă. Săraca mama le zicea satrapilor: ”Măi, mai bine împuşcaţi-mă, că ori să mă ţineţi închisă, ori nu – n-am ce vă da. Împuşcaţi-mă pe  mine şi împuşcaţi-mi şi copiii că totuna mor de foame acasă…”.Da tata murise în iarna lui   43 spre  44, cam pe la Crăciun. S-a dus la Floreşti să cumpere ceva pentru surorile mele şi în ziua ceea nu s-a mai întors acasă. Noi îl aşteptam, de, cum îşi aşteaptă copiii tatăl să vină cu ceva de la iepure. A doua zi a trecut unchiul său, şi i-a spus mamei: eu l-am văzut pe Gavril, l-am întrebat dacă nu merge acasă, da el a rămas că a făcut o cumpărătură tare bună şi trebuie să pună aldămaş, aşa că vine mai tîrziu. Noaptea stăteam pe marginea cuptorului în cămăşi şi izmene, continuînd să-l aşteptăm, şi cînd, deodată, a bătut cineva la uşă. Mama s-a dus să deschidă, în casă au intrat doi soldaţi şi au început a explica în ruseşte că s-a întîmplat ceva cu tata. Mama ne-a luat şi ne-a dus la un unchi şi cînd am venit a doua zi acasă, l-am găsit pe tata mort pe laiţă. Avea o rană adîncă în cap… Cineva l-a lovit la marginea Floreştilor şi l-a prădat… Pe noi, pe mine şi pe fratele meu adică, uneori ne ironizează lumea că parcă am fi  arisocraţi. Ne-am întrebat ce motive dăm noi pentru asemenea etichetare şi soră-mea  ne-a găsit explicaţia: păi, voi îi semănaţi tatei! Tata a fost în viaţa lui  un om foarte vesel, tot timpul i-a plăcut să umble îmbrăcat frumos, să-i cânte muzica în preajmă, să organizeze sărbători. Casa în care am crescut eu era foarte încăpătoare, avea două case mari – în una petreceau tata cu musafirii, iar alta era pentru sărbătorile de Paşti, de Crăciun, de hram. La hram, bunăoară, în ograda noastră nu puteai să te întorci de atîtea căruţe cu musafiri, căci aveam  rude pretutindeni. Tatei nu i-a plăcut să pună sapa pe umăr şi să se ducă la deal. Mama – da, asta a şi făcut toată viaţa, dar el – nu. Tata la ora şase dimineaţa stătea de-acum la dugheană  la Gheorghilaş şi-şi fuma tradiţionala ţigară. Lumea trecea pe alături în drum spre deal şi-l  îndemna: Gavril, nu mergi la prăşit? El: nu!  Nu se ducea la prăşit şi gata. El avea alt cod genetic, în alte direcţii trebuia să se ramifice şi să evolueze, nu era neapărat ca toţi să fie ţărani. Păstrez fotografiile părinţilor mei şi-mi dau seama că ei, deşi ţărani, prin esenţa lor erau nobili, distinşi la înfăţişare. Poză cu tata la începutul  secolului, prin 1912-1913: lîngă primul automobil apărut prin părţile noastre, pălărie, joben, baston.

Pentru prima dată am imprimat nişte gînduri mai treze, mai fără frică…  Soră-mea m-a ascultat şi cînd ne-am întîlnit, mi-a zis: da bine că ţi-ai luat şi tu de seamă că noi n-am trăit chiar aşa cum  afirmai tu pe timpuri. Şi tu, şi Fiodor  vorbeaţi mereu că am fost săraci tot timpul, că n-am avut nimic şi de abia  pe urmă am scăpat la  viaţă bună. Voi poate că nu ţineţi minte, dar în  40, cînd Basarabia  a trecut la Uniunea Sovietică, noi eram gospodari, aveam faieton, cîteva perechi de cai, cîteva de boi, 12 desetine de pămînt. În afară de asta, tata mai lua pămînt în arendă, aveam gospodărie mare, ce mai. Da voi, nu ştiu de ce, tot timpul spuneaţi:  noi am ieşit din  sărăcie. Staţi un pic, noi, în sărăcie am  intrat. În anii  50 cînd ne-au ruinat total şi cînd voi aţi început a deschide ochii şi a înţelege, ce-i aceea viaţă, v-aţi trezit fără  căpătîi sub cap. Iaca atunci eram săraci lipiţi pămîntului. Abia acum îmi dau seama, că anume în acei ani ne-am ruinat şi moral şi cred c-ar trebui să  avem conştiinţa acestui fapt şi să zicem răspicat: staţi un pic, noi am fost altcineva decît ne consideraţi voi… pe cînd trăia tata, aveam o grădină de mai mare dragul. Tata sădise nişte copăcei, îi învelisem cu paie şi stăteam iarna la fereastră, vedeam iepurii furişîndu-se să roadă tulpinile. În jurul casei creșteau flori… nu se ara, nu se săpa. Dar în timpul războiului mama a fost nevoită să sape o bucată de ogradă şi să semene – ce credeţi? – tutun! Când se cocea, îl tăia mărunţel, se ducea la Floreşti unde-l vindea cu paharul. Astfel, aduna o para-două şi ne cumpăra de mîncare. Căuta biata mamă orice căi să ne scoată din mizerie,  tot mai grea şi mai nesuferită. N-aveam hodină din cauza puzderiei de agenţi. Zilele când veneau erau cele mai groaznice, parcă  se năpustea o molimă peste sat. Mama ne dădea de grijă: voi jucaţi-vă, dar  pândiţi-i când apar… Bucuria noastră – ne jucam prin podul casei şi când îi zăream, strigam: ”Vin!!!”. Cât ai zice peşte, dispărea orice suflare, murea mahalaua…. Odioasa maşină stalinistă nu numai că a măcinat vieţi cu miile, dar ne-a şi deformat psihologic, etic, făcându-ne să afirmăm şi să credem că negrul e alb şi viceversa; la o întîlnire cu cititorii la bibliotecă, mi-am amintit un banc trist. Când l-am auzit am zis că nici mort n-o să mi-l amintesct, aşa-mi dăduse mama de grijă. Cineva, cică, l-ar fi întrebat pe Stalin,  cum are de gînd să rezolve  problema naţională într-o ţară atît de mare, cu atîtea popoare. Atunci Stalin ar fi dat ordin să se aducă cîte un reprezentant din diferite specii de păsări şi le-a închis într-o  odaie mare – eu întotdeauna mi-am imaginat că le-a dat drumul în casa noastră cea mare – şi timp de o oră acolo se auzeau ţipete infernale. Când s-a făcut linişte, au deschis uşa şi au văzut că păsările , jerpelite şi prăpădite ca vai de dînsele, stăteau cu ciocurile în jos prin colţuri. Şi Stalin a răspuns: uite aşa vom rezolva problema naţională, se vor mânca între dânşii şi după asta facem cu ei tot ce dorim. Vă daţi seama, că Stalin aşa a şi făcut: acum stăm şi noi ca păsările celea însângerate şi am ajuns unde ne aflăm…După ce s-a înfiinţat colhozul, nu erau clădiri speciale pentru magazii. Şi una din  magazii s-a adăpostit la noi, în Casa mare, unde tata încingea sărbătorile de  pomină. Magazionerii s-au dovedit a fi oameni şi văzînd-o  pe mama chinuită cu atâtea guri flămînde, îi dădeau câte ceva. Era o formă deosebită de manifestare a solidarităţii, sătenii se ajutau cum deprinseseră din străbuni. Şi ne-au ajutat nu numai pe noi, da pe toţi cei care aveau copii mulţi…”

De multe ori, după cum menționează și Gheorghe Cincilei, a fost invidiat, adesea trădat, deși n-a arătat-o pe față: l-a durut trădarea colegilor, a Constanței Târțău, actriță extraordinară pe care a distribuit-o în roluri alese, suflet răvășit, ființă necăjită, împovărată până în ultima clipă de orgoliul suferinței și de vocația nefericirii. Spirit  contestatar sau cel puțin cârcotaș, Constanța era un briliant ce nu se lasă înrămat,  caracter de diamant: răneşte fără a vrea, dar şi mai mult se răneşte pe sine însuşi; caracter incomod, autosuficient, neacceptând să fie șlefuit, încadrat, înregimentat. Constanța nutrea de-o viață ranchiună contra colegilor de culise, contra regizorului Veniamin Apostol la adresa căruia scria denunțuri(la ce am folosi eufemisme – denunțuri și gata!)  la CC de la Chișinău și de la Moscova, cu credința naivă că va fi ajutată, răzbunată de CC sau de instituții și mai grozave. Astăzi nu ni se pare că e un eroism, cum mărturisea actrița în cartea recentă, îngrijită de Antonina Sârbu, să ironizezi, literalmente,  „am afumat tot KGB-ul”.

…Căci „asasinii culturii” la care făcea referință  artista , nu erau nici pe departe  colegii, actori sau  regizori, ci regimul criminal ce nu făcea decât să agite cutia cu cobai, să incite la ură, să stârnească gelozii, să ne facă să ne mâncăm între noi cu mare sârg, exact ca în parabola ce mi-o spuse Veniamin acum 30 de ani.  O dușmănie contagioasă difuzată abil: toată lumea era instigată la ură și lipsă de respect,  la vidarea de orice principiu etic, din congres in congres și din plenară în plenară. Maculați îngrozitor, cu sufletul mototolit și greu încercat, nu ne mai recunoaștem, sistemul ne-a mânjit și ne-a dresat, ne-a deprins să mințim și să furăm… doar discernământul asumat  poate garanta revenirea la normalitate, edificarea societăţii libere.

Stejar de la Dubna, ex-președinte al Uniunii Teatrale, omul cetății care pe mulți i-a ajutat, artistul cu nume biblic și vocație apostolicească, părea de neînfrânt. Doar bunul Dumnezeu știe câte a îndurat inima sa, cicatrice peste cicatrice: una din cele mai adânci, cea provocată, în 1998, de comasarea Conservatorului de Stat Gavriil Musicescu şi a Institutului de Arte din Chişinău, prin hotărâre de Guvern. Nu se știe adevăratul motiv al acestei decizii: se zvonea că ministrul de atunci și-ar fi reglat conturi mai vechi cu cei 2 rectori, Veniamin Apostol și Constantin Rusnac. Astăzi chiar nici nu mai contează…

Veniamin Apostol, noblețea sa de viță veche, experiența, creativitatea, disciplina sa fenomenală ne lipsesc anume astăzi, mereu în derivă, debusolați.

Quod erat demonstrandum: teatru basarabean, neîmplinire este numele tău!

Larisa Turea, scriitoare, critic de teatru și film, secretar literar TNME.