Știri

Cultura este cel mai important bun al societății umane: comunitatea fără cultură este asemeni corpului lipsit de suflet.  Corp și suflet, separate, nu înseamnă nimic, zero barat. Cultura e fenomenul social ce  reprezintă și ne evidențiază  prin totalitatea valorilor, normelor, credințelor, cunoștințelor, simbolurilor, limbajului, tradițiilor și formelor de expresie create și transmise prin generații. Anume cultura induce sentimentul de apartenență la un grup (familie, comunitate, națiune). E modul în care gândim, acționăm, creăm, comunicăm; nu se moștenește biologic, ci se învață în familie, biserici, școală, mass-media,  prin literatură, muzică, cinema și celelalte arte. Prin teatru. Astăzi, în contextul socio-politic tensionat ce-i condiționează individului și umanității supraviețuirea, cultura în general și teatrul in special reacționează mai puternic ca oricând.

Teatrul Național Mihai Eminescu rămâne a fi, la peste un secol de existență, nava-pilot a culturii române: succesul fulminant al spectacolului Grădina de sticlă, la Teatrul Național „I.L.Caragiale”  în Sala Mare „Ion Caramitru” și la Sala Studio  în Festivalul Național de Teatru, București 2025,  încununează turneele europene ale montării și vorbesc despre puterea culturii.

Mai multe generații  au crescut plecând de la  reperele și elementele de axiologie artistică propuse de scena noastră  – picătură cu picătură am contribuit la formarea gustului pentru artă.

Ne mândrim cu artiștii noștri, modele de responsabilitate și dăruire, emanând lumină prin felul lor de a fi, de a promova ”limba română și a Patriei cinstire”, prin conștiință etică și civică. Teatrul nostru după expresia plastică a regizorului Andrei Băleanu, “a încercat să-i arate spectatorului o icoană. Sau măcar încotro să privească…” , chiar și în anii de tristă amintire când  se vehicula cu insistență că aici, între Prut și Nistru, până la venirea sovieticilor, n-am avut cultură, n-am avut teatru, n-am avut școală… n-am avut scriitori, dramaturgi, deși personalități notorii au înnobilat scena Naționalului, în interbelic și după, nume ce au făcut Istorie în teatrul românesc și universal. Naționalul din capitala Basarabiei era nu doar rampă de lumini, dar și pepinieră de artiști, rampă de lansare, de afirmare a  modernității teatrale europene: Ioan Aurel Maican, Costache Antoniu, actor de frunte și apoi rector al Universității de Teatru și Cinematografie, Ioan Livescu, celebru în rolul lui Napoleon (spectacol aplaudat la scena deschisă și la Chișinău). Uriașul artist și poet Emil Botta, angajat la noi în 1933-34, remarcabil nu doar pe scândura scenei,  ci și cap de afiș în cele mai gustate filme românești – Cervenco în Pădurea spânzuraților (1965) de Liviu Ciulei, cel dintâi lungmetraj romanesc premiat la Cannes (Palme d’or pentru regie). Menționăm că în filme s-au produs și alte personalități legate de urbea noastră și anume Costache Antoniu, Mariana Mihuț)… George Topârceanu, poet și cronicar teatral, director în 1926.

În cartea „Pagini din istoria Teatrului Național Românesc din Chișinău” Petru Hadârcă amintește și insistă asupra faptului că „teatrul a fost un loc de bătălie pentru dreptul la rostirea literară a limbii române, care înseamnă dreptul la identitate. Pronunțarea și lexicul erau criterii prin care ideologii timpului distingeau persoanele devotate sau nu regimului. (…)oamenii de cultură de la est de Prut, a căror activitate se desfășoară în câmpul limbii române, ca unul din instrumentele artistice esențiale, s-au aflat mereu în ipostază de luptă atunci când a intervenit problema identificării lingvistice și culturale.” Iar Eminescu a fost un reper incontestabil, o adevărată coloană a infinitului care ne-a ținut ancorați în spațiul nostru identitar și care a dat curaj și a însuflețit o întreagă pleiadă de artiști să reziste și să cultive dragostea de cultura română: Eugeniu Ureche, Valeriu Cupcea, Constanța Târțău, Vitalie Rusu, Viorica Chircă, Dina Cocea, Petru Baracci, Margareta Ureche, Andrei Băleanu, Veniamin Apostol, Ninela Caranfil, Iurie Negoiță, Nicolae Darie, ca să numim doar câțiva dintre actorii de forță ai Teatrului nostru.  Actorii sunt boierii minții, aristocrația artistică autohtonă, reperele ce țin drumul…  „Mulți ani la rând , în vremuri de îngheț totalitar, ne-am incălzit visele la flacăra spectacolului Eminescu… regizat de Valeriu Cupcea, tot el jucând rolul poetului nepereche”, zicea Grigore Vieru.

Schimbul de turnee Teatru Românesc la București, Iași și Chișinău, ca și Reuniunea Teatrelor Naționale, aduc la Chișinău tot ce e valoare în teatrul românesc și, fără a exagera nici un pic, de la Nistru până la Tisa se aplaudă în unison. Reuniunea Teatrelor Naționale Românești la Chișinău, în acest an 2026, pregătim a XI-a ediție, oferă spectatorilor basarabeni șansa de a vedea spectacole girate de personalități de marcă, montări de referință pe plan mondial; e și ăsta un mare plus al Reuniunii, cultivarea unui spectator elevat.

Trăim o epocă agitată, când gadgeturile ne năvălesc. Avem mulțimi de prieteni virtuali, dar suntem din ce în ce mai însingurați. Or, mersul la teatru e o formă de socializare, oamenii se regăsesc unii pe alții, își pun întrebări, se identifică, află răspunsuri, se oglindesc în cele văzute pe scenă. Libertatea, valoarea supremă, e  primejduită în vremuri tulburi, de restriște: „de libertate profită mai mult răul decât binele”, afirma Lech Walesa.

Actualmente, rezistența prin cultură, prin artă e și mai importantă. Îndemnul e limpede: Să ne solidarizăm întru vocația europeană, să ieșim din ne-iubire și ură, să ne asumăm partea luminoasă a vieții. Să dăm unii altora, nu să dăm unii în alții…

E nevoie de energie bună și de optimism: când suntem asaltați de violență și falsuri, artiștii sunt asemenea mașinilor de fabricat oxigen.

Vivat cultura română! Vivat oamenilor ce cred în puterea benefică a culturii!

Larisa Turea, scriitoare, critic de teatru și film
Secretar literar TNME