Știri

60 de ani! O vârstă rotundă care, în cazul lui Valentin Zorilă, nu sună ca o bornă de inventar, ci ca un argument artistic. Șaizeci de ani de viață și, mai ales, decenii de scenă în care s-a construit un profil artistic rar. Un actor cu școală solidă, cu experiență reală, cu un stil recognoscibil și cu acea autoritate scenică pe care publicul o simte înainte de a o putea explica în cuvinte.

​Biografia lui spune, discret, povestea unei formări temeinice. S-a născut la Chișinău, e absolvent al liceului „Ion Creangă” și al Institutului de Teatru „B. V. Șciukin” de pe lângă Teatrul Academic „E. Vahtangov” din Moscova (1989-1993).

​În trupa Teatrului Național „Mihai Eminescu” a devenit de mult o prezență de referință. Titlul de Artist Emerit reprezintă o recunoaștere firească a unei continuități. Ceea ce impresionează la Valentin Zorilă nu este doar lista lungă de roluri, ci felul în care ele par să fi fost adunate de un singur principiu: seriozitatea lucrului. Într-o epocă în care actorul e adesea împins să „se arate”, el rămâne unul dintre cei care aleg să „se construiască”. Se vede în felul în care își dozează energia, în economia și disciplina gestului, în atenția la detaliul aparent minor, acolo unde un personaj începe să devină viu: un ritm al respirației, o pauză la locul potrivit, o privire care nu „explică” totul, ci lasă spectatorul să participe.

În teatru, există actori care au prezență. Și există actori care au greutate. Valentin Zorilă are greutatea aceea care nu apasă, ci organizează spațiul: intră pe scenă și, fără efecte, fără emfază, fixează aerul. E o prezență monumentală nu prin volum, ci prin densitate. Personajele lui sunt, de multe ori, sculptate, au relief, au colțuri, au zone de umbră. El nu se aruncă în rol ca să-l epuizeze, ci îl traversează ca să-l înțeleagă. Stilul lui recognoscibil se sprijină pe două calități care, în teatru, fac diferența între interpretare și artă – nervul și subtilitatea. Joacă percutant, cu forță, dar fără brutalitate. Joacă intens, dar fără să strivească textul. Joacă cu nerv, însă nervul lui e controlat, inteligent, așezat pe ritm și pe sens. De aici vine flexibilitatea sa scenică: el poate trece de la personaje cu încărcătură dramatică masivă la roluri de compoziție, de la ludic la grav, de la satire la confesiuni, fără să piardă coerența interioară.

Repertoriul pe care îl susține astăzi la Naționalul „Mihai Eminescu” este, în sine, o hartă a acestei polivalențe scenice. În zona bulgakoviană, cu „Capcana” după „Fuga” (Gurin, Baev, un Don Juan, 2022, regia Petru Hadârcă), performează ceea ce e cel mai greu în compoziție: să schimbi măștile fără să pierzi adevărul. Iar în „Dosarele Siberiei” (tanchistul, Vasile Terehov, 2019, regia Petru Hadârcă), apare acea calitate rară: să porți în corp și în voce nu doar un personaj, ci o epocă. În „Patimile după Iov” (Alexei Iovv, 2025), în regia Luminiței Țâcu, actorul are prilejul de a lucra cu materia densă a textului, cu acea tensiune morală care cere nu doar emoție, ci și gând. În „August” (șeriful Gilbey, 2024), regia Alexandru Cozub, intră într-un univers contemporan, cu nerv social și ritm de ansamblu, unde adevărul se joacă adesea pe muchie – între comedie amară și dramă de familie. Shakespeare îl prinde bine și nu pe șablon, ci pe măsura unui actor matur. În „Romeo și Julieta” (Montague, 2022, regia Luminița Țâcu), el nu joacă doar un „tată” de repertoriu, ci un om prins în mecanismul unei lumi care își devorează copiii, în „Richard al III-lea” cea mai recentă premieră (regie Petru Hadârcă) regele Eduard este la limita între îndoială și remușcare. La Ion Druță, în „Frunze de dor” (Pețitor, calul, sătean, 2022) și „Casa Mare” (Petre, 2016), se vede capacitatea lui de a intra în fibra unui imaginar moldovenesc fără să-l ilustreze exterior, păstrându-i gravitatea și umorul interior.

În rolul central din spectacolul radiofonic „Dionisie Erhan – Vlădica cel Sfânt al Unirii” (regia Petru Hadârcă), Valentin Zorilă propune o performanță de mare finețe și gravitate controlată. E un text scris special pentru Valentin de Ion Costin Manoliu, producătoare Magda Dutu, realizat la Teatrul Național Radiofonic Radio România. El construiește un personaj luminos, fără patetism, sprijinit pe o dicție limpede, pe tăceri încărcate de sens și pe o vibrație interioară care trece dincolo de microfon. Vocea lui nu joacă sfințenia, ci o sugerează prin măsură, răbdare și forță morală. Într-un text dens, actorul conduce ascultătorul cu autoritate calmă, transformând biografia într-o experiență spirituală și civică.

La 60 de ani, un actor poate începe să repete formula care „merge”. Valentin Zorilă nu pare interesat de formule. El rămâne, mai degrabă, interesat de adevăr. Adevărul scenic, adevărul de situație, adevărul din spatele replicii. De aceea publicul îl simte ca pe un artist puternic, fiindcă puterea lui vine din rigoare, nu din zgomot, din profunzime, nu din truc.

La mulți ani, Valentin Zorilă! Să Vă fie scena la fel de vie, iar personajele la fel de încăpățânate în a se lăsa cucerite. Și să ne bucurați, în continuare, cu acest amestec rar de forță și rafinament, de nerv și măsură, de monumental și intim, adică exact felul dumneavoastră inconfundabil de a crea pe scena teatrului și a lumii!

(Maria Pilchin, poetă, scriitoare, critic literar, secretar literar al Teatrului Național „Mihai Eminescu”)