Lorem ipsum dolor sit amet, consectetur adipiscing elit. Ut elit tellus, luctus nec ullamcorper mattis, pulvinar dapibus leo.

Halta fericirii,
Mădălina Dumitrache

SURSA

Într-o lume invadată de boomul mediatic, supusă adesea obsesiilor (a știrilor, a spectaculosului, a cifrelor și-a manevrelor) se simte nevoia unui remediu. Redescoperim, astfel, că visul e încorporat realității, ca o cmpensație tonifiantă pentru obositoarea înfruntare a cotidianului. În peisajul vieții teatrale în care se poartă montările postmoderne, cu caracter nonconformist, spectacolul Steaua fără nume, prezentat de trupa teatrului Național Mihai Eminescu, din Chișinău (în cadrul turneului “Teatru românesc la București, Iași și Chișinău”) e o “pată de normalitate”, de echilibru, care folosește o citire în dulcele stil clasic. Astfel, opţiunea regizorului Alexandru Cozub pentru o piesă din România începutului anilor ’40 profilează un discurs elocvent, dar în egală măsură poetic, la adresa suficienţei practice a omului din zilele noastre, provocat din toate părţile de nenumărate libertăţi. Lectura regizorală a directorului de scenă de la Chișinău dovedeşte o credinţă nestrămutată în textul lui Mihail Sebastian , dar şi o fină exploatare a jocului actoricesc, cu o tușă reverențios-modernizatoare (racord la elemente din filmele de gen/comedii sentimentale, realizate în perioada de glorie a Hollywood-ului). În lectura regizorală actuală, comedia trebuie să răspundă unei obsedante întrebări despre fericire. Deși greu de definit, acest concept capătă contururi clare la finalul acestei montări. Metafora, ascunsă sub ambalajul sclipitor, este livrată spectatorului sub înfățișarea, uşor naivă a poveştii, care ne aduce un mesaj întru libertate şi trăire a pasiunii.

Într-o urbe oarecare, de provincie, lumea își duce traiul patriarhal sub lâncezeala moralei intransigente. Ciocnirea unor eroi onești cu realitățile societății implică un examen mai atent. Profesorul Miroiu își împarte viața între cărți și stele. În așteptarea unei rarități editoriale care sosea cu trenul, traiectoria terestră i se intersectează, în fapt de seară, cu cea a Monei, o tânără, sfărâmătoare de inimi, fără bilet, dar cu o irezistibilă dorință de explorare. Aidoma unei explozii cosmice, idila înfiripată între cei doi zdruncină monotonia microuniversului provincial. Spectacolul stă sub semnul rigorii, coerenței, dar, mai ales al profunzimii analitice. Cu o viziune de ansamblu bine racordată textului, regizorul a creat o mizanscenă (Scenografie: Iurie Matei) plină de semnificații urbea/gara/casa lui Miroiu stă între –“infinit și efemer”- delimitat bine în restul/hăul scenei întunecate, iar în fundal se profilează (Concept video: Ian Onică) imagini alternative, în sepia sau cinemascope (marea, orașelul de provincie, trenurile de viteză, universul înstelat).

Evoluţia în spirală a istoriei face, probabil, ca regizorul să reactualizeze triumful unui visător, precum este şi personajul central al acestei comedii lirice. Deşi are o slujbă ştearsă şi o duce greu (salariul mic), caută să iasă din această condiţie apăsătoare evadând într-un alt univers/ “lumea stelelor”. Distribuirea actorului Ghenadie Gâlcă în rolul Profesorului Miroiu s-a dovedit o idee sclipitoare. Actorul, cu o fizionomie blajină, conferă o expresivitate nuanţată şi controlată a jocului, dând veridicitate portretizării. Realizează, cu fineţe, un Miroiu capabil să-şi sacrifice imaginea publică, prieteniile, economiile de dragul unei iluzorii descoperiri, întrezărind izbânda acolo unde nu cuteza nimeni să se gândească. Ghenadie Gâlcă aduce nuanţe realist-pitoreşti, fiind stăpân pe gestul dramatic. Piesa cu accente lirice se derulează într-un spațiu care sugerează o ciocnire, scena e așezată “într-o rână”. Muzica (Coloana Sonoră: Alexandru Târșu) cu accente de storyatemporal, cu haz şi cu uşoare aluzii contemporane, se înscrie armonic într-un decor sonor, contribuind la atmosfera plină de vitalitate de pe scenă.

Încă de la început, se profilează două tabere în care sălăşuiesc, pe de-o parte, persoanele creative, iubitoare ale libertăţii de exprimare, iar de cealaltă parte, cei ce cultivă conformismul, inhibarea şi reprimarea. Șeful gării/Petru Oistric devine eroul isteţ şi plin de farmec, care, sub masca naivităţii şi simplităţii, îi tratează pe ceilalți cu îndrăzneală. Plin de energie, ilustrează unele trăsături uşor de recunoscut pentru slujbașul român (aşa cum apare imprimat în mentalul comun): viclean, isteţ, pişicher, un pic sforar, dibaci, hâtru. Plin de vervă, va interacționa cu mucalitul Ichim/Mihai Zubcu și cu credulul țăran/Victor Drumi, încercând mereu să tragă “spuza pe turta sa”. Evoluția scenică a tuturor actanților exprimă stăpânirea mijloacelor de expresie în execuție: realismul trăirii și finețea accentelor psihologice se împletesc cu un nedisimulat patetism, dar și un viguros umor. Deşi are o partitură mai redusă, cea a patronului magazinului general, Pascu/Alexandru Pleșcacompletează cu acurateţe galeria oamenilor “practici”, uimiți de pasiunea devoratoare de bani a Profesorului Miroiu: “Păi ştiu eu? Cum mi-a dat-o librarul din Bucureşti, aşa i-am adus-o, mi-era şi frică, zău. Auzi d-ta? 22 de mii”.

Profesorul înrobit de pasiune – astronomie – capătă contur de arhetip/tipologia omului de bibliotecă, “evazionist” al realității în interpretarea plină de farmec desuet a lui Ghenadie Gâlcă. Candoarea perplexității prin care orice gest capătă un soi de armătură sufletească, dar, mai ales o acuitate rară a emoției, îl recomandă cu succes pentru acest gen de personaj. Profesorul Udrea, ipostaziat de Nicu Suveică, clasic în rigoare, este prietenul devotat al lui Miroiu, situate – fără voie – în tabăra celor care își duc traiul modest, cu demnitate, nerefuzând să mai spere.

Versiunea Mona propusă de fermecătoarea Diana Decuseară este un fel de etern-feminin inocent-perfid, care păstrează aura de melancolie a pasionalei Necunoscute. Blonda serafică, drapată în roz fané este o apariţie suavă, plină de candoare, dar şi de farmec retro-hollywoodian. Situată între Ileana Cosânzeana și Veronica Lake, actrița captivează de la prima apariție. Dacă în prima parte, afișează o frumusețe rece, în cea de-a doua parte dezvăluie nebănuite resurse – radiază căldură, bunătate şi emană curaj, dar se şi luptă cu proprii ei demoni/limitele traiului de lux. Diana Decuseară are cuvenita prezenţă scenică provocatoare a femeii de lux, păstrând lenea catifelată a personajului, dar şi disperarea femeii dornice de iubire autentică, fie și pentru o singură noapte. O altă incizie în intimitatea defectelor morale, a falsităților și a versatilității o face Grig, amantul înstărit al Monei. Petru Hadârcă dă dovadă de subtilitate şi fineţe în reliefarea mecanismelor psihologice ale celui care domină prin puterea banului. El intră într-o relaţie (bine controlată scenic) cu Mona, dar și cu ceilalți parteneri de scenă, păstrând viziunea desenului psihologic.

Rigida domnișoară Cucu pigmentează conturul întregului spectacol, deschizând o ușă interzisă din intimitatea fetei-bătrâne-fără-voia-sa, indicând modul în care visele de fericire eșuează într-un coroziv conformism. Lipsită de orizont, frumoasa de odinoară s-a ofilit într-un mediu limitat. Olga Guțu-Cucu are o vitalitate interpretativă debordantă în partitura excentricei profesoare, fiind clasică în rigoare/rigiditate şi romanțioasă în emoţie (în dialogul cu Grig & Mona). Deşi are o apariţie fulgurantă, aduce în scenă tipologia fetei, eleva Zamfirescu, o posibil viitoare femeie simplă, dar visând să evadeze din acel cadru/oraș limitat. Draga-Dumitrița Drumi aduce un suflu plin de naturaleţe, dar şi de o indiscutabilă expresivitate scenică.

Bunăoară, o necunoscută şi un pasionat profesor vor destrăma, temporar, legile patriarhale, caduce. Chiar dacă e plasat într-un soi de “eternă lume provincială”, există un adevăr la scară mică: ţinutul conservator. Perdelele din dantelă de la ferestre sunt, de fapt, destinate pentru a spiona acţiunile vecinilor. Totodată, pot fi şi (nişte) arme contra presiunii sociale, pentru a menține status quo-ul. Costumele realiste, de factură retro, concepute de Tudor Andreev , caracterizează deopotrivă personajele de pe scenă. Întreg spectacolul are o fluenţă, o acuratețe asigurată de o atentă dirijare a distribuţiei şi a celorlalte elemente ce ţin de spaţiul spectacular, dovedind dorul clasicilor de a coborî în actualitate graţie unei lecturi regizorale coerente.

Steaua fără nume aduce un mesaj profund, în limita în care spectatorul înţelege că pasiunea și bunătatea reprezintă măsura, mai degrabă, a ceea ce facem şi împărtăşim, ci nu ceea ce condamnăm pur şi simplu. Dragostea, pasiunea şi umorul sunt arme ce pot combate, întotdeauna, artificialul, suficiența și orice fel de lipsuri materiale.
Steaua care-și caută numele…

Larisa Ungureanu, critic de teatru

SURSA

Piesa lui Mihail Sebastian, deși a fost scrisă mulți ani în urmă (prima reprezentație a avut loc la 1 martie 1944 la București), a fost des solicitată de-a lungul anilor – în mai multe teatre și în mai multe țări, de-asemenea a fost și ecranizată.

În Republica Moldova, prima apariție în scenă a piesei de teatru „Steaua fără nume” s-a întâmplat în 1970 la Teatrul „Luceafărul”, fiind spectacolul de licență al absolvenților Școlii de Teatru „B. Șciukin” din Moscova, filiala Chișinău. Regizorul spectacolului era Ion Ungureanu, care a ales piesa unui dramaturg român, găsind-o plină de farmec și inepuizabile trăiri actoricești pentru tinerii săi învățăcei. Autoritățile sovietice de atunci au avut însă o altă părere și, după câteva reprezentații, spectacolul a fost interzis, regizorul fiind învinuit de naționalism (sic!).

După anii `90, adică în perioada Independenții, piesa s-a jucat cu succes pe scena Teatrului Rus de Stat „A.P. Cehov”, fiind montată de regizorul Petru Vutcărău.
Acum câțiva ani, regizorul Boris Focșa a readus, în altă variantă, pe scena Teatrului „Luceafărul” piesa „Steaua fără nume”.
Și iată că, la sfârșit de an, Teatrul Național „Mihai Eminescu” ne propune o nouă versiune a „Stelei…” în viziunea regizorului Alexandru Cozub. Scenografia o semnează Iurie Matei.
Autorii spectacolului concep desfășurarea acțiunii pe platforma învechită a unui vagon, care stă pe șine cam pe-o parte. Tot această platformă – din sală de așteptare, biroul șefului gării, se transformă în camera unde locuiește profesorul Marin Miroiu (în rol – Ghenadie Gâlcă). De sub podea sunt scoase la iveală rafturi cu cărți, tablouri, iar banca din sala de așteptare, miraculos, devine… pat.

Pe fundal se proiectează trenurile care sosesc în gara acestui mic orășel provincial, așa cum indică autorul piesei, vedem cerul albastru, sunt instalate niște scări, de pe care coboară frumoasa și strălucitoarea Necunoscută (înterpretă – Diana Decuseară).
Spectacolul este o îmbinare de farsă, comedie și poezie. Deși sunt la „modă” poveștile, dar astăzi pare neverosimilă cea din „Steaua fără nume” cu femeia frumoasă care a fost dată jos din tren, fiindcă nu avea bilet. Regia nu a pus accentele pe povestea în sine, ci pe miracolul care se poate întâmpla oricând și oriunde într-o noapte cu cer înstelat.

Ideea unei dragoste sincere și curate care se naște ca sclipirea unei stele într-o ciudată noapte, plină de întâmplări haioase, tulburi, temătoare (cartea veche adusă de la București, care costă tocmai 22.000 lei, o rață călcată de tren, care așa și nu a mai fost mâncată, o femeie venită parcă din alte lumi, un tânăr timid, care-i oferă găzduire, oameni care se tem de gura lumii) pune stăpânire pe întregul univers scenic, ne acaparează și ne face să credem că visele se împlinesc. Chiar dacă durata lor e foarte mică.
Ghenadie Gâlcă a venit cu un rol pentru care am toată admirația. Marin Miroiu în interpretarea sa este elegant și manierat fără ca să-și dea seama, este felul său de a fi, deși pecetea omului provincial s-a „lipit” de el: face parte din această lume, cum, la fel, face partea parte din lumea marilor visători, care au descoperit stele și galaxii.

Necunoscuta, Mona, din temătoare, fiindcă nu mai auzise până în acea seară de Ecuatorul ceresc, de Ursa Mare, de Dragon, de Kepler, a făcut cea mai mare descoperire din viața sa: că poate iubi și este iubită. Diana Decuseară și-a „țesut” rolul așa cum își țese luna cu razele sale veșmântul pe care-l lasă să cadă ca niște vise. A fost frumoasă, curioasă, plină de farmec, lucidă, romantică, simplă și convingătoare în jocul ei.

De remarcat interpretarea actorului Petru Oistric în Șeful gării, un șef grotesc, pentru care întocmirea unui Proces verbal devine un fel de obsesie, „stinsă”, miraculos, prin strecurarea în buzunar a unor bancnote, gest venit din partea lui Grig (în rol – Petru Hadârcă).
Grig, deși îmbrăcat la „patru ace”, în interpretarea lui Petru Hadârcă, nu are deloc alură de aristocrat. Mai degrabă seamănă a „proaspăt îmbogățit” din zilele noastre. Zâmbește cinic la vederea ghivecilor cu flori, se uită cu interes, dar și dispreț la interiorul sărăcăcios al încăperii, „apreciază” stropitoarea, privind-o ca pe un obiect de muzeu, se scandalizează vădit când aude de la Mona de o oarecare Ursa Mare…

În aceeași ordine de idei, amintesc și de jocul inspirat al actorului Nicu Suveică în rolul lui Udrea, profesor de muzică, al actriței Olga Guțu în roul domnișoarei Cucu, jucat ca pe „un argument”.

Spectacolul „Steaua fără nume” este o realizare reușită a Teatrului Național „Mihai Eminescu” în care strălucesc actorii prin arta lor interpretativă, strălucește ideea regizorală, care ne îndeamnă să nu ne pierdem speranța în vise și în dragoste. Iubirea, când se-ntâmplă, înseamnă lumină și veșnicie.

Turneul Teatrului Național din Chișinău la București

SURSA

Între ziua lui Eminescu și aceea a lui Ca­ragiale se întâmplă de vreo câțiva ani buni încoace un desant plin de însemnătate al Teatrului Național din capitala Republicii Moldova la București, într-un schimb cultural așteptat pe ambele maluri ale Pru­tu­lui. În preajma Zilei Na­țio­nale a Culturii, celebrată la 15 ianuarie, teatrul care poar­­tă numele lui Mihai Emi­nescu vine în vizită la acela cu numele lui Ca­ra­gia­le, după un popas la Iași, unde-i face o reverență lui Alecsandri la teatrul care-i poartă numele. Aproape un pelerinaj la obâr­șiile culturii române!

Anul acesta, turneul a inclus două spec­tacole de anvergură – Steaua fără nume, de Mihail Sebastian, și o piesă contem­po­rană inedită aparținând scriitorului, jur­nalistului și omului politic Sergiu Burcă, sub pseudonimul S.T. Burke, intitulată Ba­lamucul vesel. Suficient afișul pentru a pu­ne-n valoare trupa teatrului și preo­cupările repertoriale întinse pe o plajă cu­prinzătoare, dacă ne gândim că anul tre­cut am avut și un Gib Mihăescu, alături de Ion Druță și Georges Feydeau. În acest fel, bucureștenii pot aprecia nu doar eforturile instituției de a-și îndeplini misiunea cul­tu­rală națională, ci și capacitatea de a va­lo­rifica potențialul artistic al teatrului în pro­iecte repertoriale cât mai diverse și sub­stanțiale.

Sala Studio a Teatrului Național „I.L. Caragiale“, plină ochi, a găzduit comedia lui Sebastian, ins­­pirată dintr-un interbelic ro­mâ­­nesc me­lancolic și colorat, s-a pliat pe mo­liciunile dialectale ale mol­do­ve­nilor, spo­rindu-și lirismul într-atât, încât spec­ta­co­lul ne-a poftit să contemplăm mai întâi va­lurile înspumate ale mării. E, ce-i drept, în text o replică făcând aluzie la mare, când vi­ne vorba de dorul de ne­cunoscut al lo­cui­torilor din provincia un­de un profesor sărac visează la stele, dar nimeni până acum nu s-a gândit s-o pos­teze așa na­tu­ra­lă, în fundal, chiar de la în­ceputul spec­ta­colului. Regizorul Alexan­dru Cozub a gă­sit această cheie, folosind-o și mai departe pentru a pune în contrast traiul meschin din orășelul prăfuit cu as­pi­rațiile mai știu­te sau mai neștiute ale per­so­najelor. A fost ingenios și când, îm­preu­nă cu scenograful Iurie Ma­tei, a conceput un decor ca­re reprezintă la în­ceput bi­roul necăjit al Șe­fu­lui gării, cel ce se înfruptă din rața călcată de tren, și care se transformă apoi prin ma­nevre simple, la vedere, în camera sărăcăcioasă a pro­­fesorului Miroiu. De fapt, acesta o aranjează cu mâna lui, făcând din bancă pat și din birou lavabou, scoțând de sub podea em­blematicele rafturi cu cărți, pe Keppler și Copernic, mentorii as­tro­nomului. Ro­man­tismul scrierii se insta­lează mai greu, însă, fiindcă impiegatul (Petru Oistric) are apucături de jandarm, strigă la pasageri brus­când până și limba, iar proaspăt so­si­ta Necunoscută, viitoarea stea (Diana De­cu­seară), e cam prea în­țe­pată și fără ma­nie­rele presupuse de o divă care vine de la Sinaia, de la Casino. Ca să nu mai vor­bim de Domnișoara Cucu, pen­tru care e în firea lucrurilor să vorbească răstit cu ele­va Zamfirescu surprinsă pe pe­ron fără număr, actrița (Olga Guțu-Cucu) fiind în no­tă, cum ar spune un cronicar de pe vre­mea lui Sebastian.

Surpriza spectacolului e tânărul Ghenadie Gâlcă, apreciat în general pentru com­po­zi­țiile ghidușe din comediile în care a jucat, dis­tribuit aici în contre-emploi, în rolul profesorului de astronomie Marin Miroiu. Cu fizicul lui insignifiant și stângăciile atri­buite în mod just personajului, actorul re­u­­șește un portret atipic în raport cu ga­le­ria celebră a interpreților, de la Radu Be­li­gan la Florin Piersic, care ne livrează ima­gi­nea unui personaj cuceritor, dacă nu prin fizic, cel puțin prin farmec personal. Ghe­na­die Gâlcă, dimpotrivă, e oarecum ri­gid, modest până la aneantizare, fără pic de gla­mour și, totuși, personajul lui im­pu­ne. Mai ales în scenele de la el de acasă, când Mo­na devine mai flexibilă, mai fe­me­ie și trep­tat îndrăgostită de profesorul ca­re se fâstâcește emoționant pentru un ins uscat ca el. Scena sărutului, greu de ratat, pen­tru că Sebastian e aici un maestru al li­ris­mu­lui bine temperat, le iese și celor doi, lă­sându-ne la pauză cu gustul bun al vi­nu­lui vechi. În partea a doua, dominată de amin­tirea simfoniei fredonate cuceritor de profesorul de muzică Udrea, un bonom do­lo­fan (Nicu Suveică), alt visător ratat, și de apariția lui Grig (Petru Hadârcă) în chip de protector mai copt al Monei, co­media dobândește o amprentă de foto­gra­fie în se­pia și mai evidentă. Și nu-i stă rău deloc așa, mai ales că primii care ne pri­vesc cu nostalgie din poză sunt chiar eroii piesei, aduși de regizor din timp în timp prin fan­ta creată anume în decor. Ca într-o foto­grafie de epocă.