De aceea, revenirea la textul lui Sorescu înseamnă acum o privire întoarsă spre aceste suflete, câteva clipe de răgaz acordate propriilor noastre bătăi ale inimii, propriilor gânduri, propriilor oftaturi, propriilor speranțe nerostite. Paracliserul este ființa care, străduindu-se până la epuizare, vrea să dea un sens existenței sale, iar întâlnirea noastră cu el înseamnă trecerea prin vârstele și stările profunde ale ființei, atingerea întunericului pentru împărtășirea din lumina puternică a unei sacralități pe care ne-o dorim fără să o cunoaștem cu adevărat.

Și dacă Pământul spune azi mai mult decât oricând: „Sunt sleit de istorie, de geografie, de suflet de tot – nu mai există mâine, sunt stors definitiv“, noi, uitându-ne înapoi la drumul parcurs, vom spune la rândul nostru, cu paracliserul: „Nu trebuie să ne descurajăm numai dintr-atâta. Lumânarea trebuie ținută mai departe…“ dar poate că nu „ca și când totul ar fi în ordine.“