Matei Vișniec despre scrierea acestei piese:

„Am scris aceastǎ piesǎ în 1996, la sfîrşitul acelei teribile perioade de conflict interetnic pe fost pǎmînt iugoslav. Războiul din Bosnia dura de patru ani. Lucram la Radio France Internationale şi transmiteam în fiecare zi ştiri despre atrocitǎţile comise pe diversele fronturi, dar mai ales la Sarajevo unde oraşul era asediat. Ceea ce se întîmpla în fosta Iugoslavie mǎ preocupa şi mǎ impresiona, era vorba de un mǎcel în plină derulare în imediata vecinǎtate a României. Toate acele teribile scene de barbarie aveau loc în inima Europei, la douǎ ore de avion de Paris, în vecinǎtatea a ceea ce credeam cǎ era Europa civilizatǎ, dar care se dovedea incapabilǎ sǎ stingǎ acel incendiu. Jurnalistul din mine se simţea ca un cîine aruncat într-o fîntînǎ secată: comentam ştiri despre oroare, dar practic nu puteam face nimic pentru a opri oroarea. Aş fi vrut sǎ pot face ceva concret, sǎ merg acolo unde cǎdeau obuzele, sǎ pot devia mǎcar un singur glonte tras spre un civil nevinovat.

Jurnalistul din mine, neputincios în faţa realitǎţii, i-a predat însă ştafeta dramaturgului. Mi-am spus cǎ o piesǎ interesantǎ despre barbaria rǎzboaielor interetnice ar putea trezi spiritele, incita la reflecţie, trezi conştiinţe… O piesǎ putea fi deci mai eficientǎ decît ştirile. În orice caz, pentru mine scrierea acestei piese însemna ieşirea din neputinţǎ.

Nu ştiam cum sǎ încep piesa pînǎ în ziua cînd am dat peste primele ştiri despre femeile violate în Bosnia în cursul acelor ani de delir. Mii de femei avuseserǎ de înfruntat acest calvar şi începeau sǎ vorbeascǎ, încercau sǎ-şi gǎseascǎ forţa şi cuvintele pentru a descrie scene greu de povestit… Violul fusese deci utilizat ca o formǎ de strategie militarǎ, pentru umilirea şi destabilizarea totalǎ a adversarului. Simţeam cǎ acesta trebuia sǎ fie subiectul piesei mele, cǎ trebuia sǎ le dau cuvîntul nu bǎrbaţilor, ci femeilor. Simţeam cǎ în piesa mea rǎzboiul trebuia povestit nu de bǎrbaţi, nu de foşti combatanţi, ci de femei şi de victime.

Coincidenţa face că tot atunci l-am cunoscut la Paris pe regizorul de origine română Michel Făgădău care conducea un teatru prestigios, Le Studio des Champs-Elysées. Imediat discuţia s-a învîrtit în jurul teatrului. Douǎ sau trei zile mai tîrziu eram în biroul sǎu şi i-am spus cǎ doream sǎ scriu o piesǎ despre femeile violate din Bosnia. „Excelent, cu cîte personaje?” m-a întrebat Michel. Mi-am dat seama brusc cǎ piesa începuse deja sǎ se scrie cu aceastǎ conversaţie, deşi nu aveam încǎ nimic pus pe hîrtie sau organizat în minte. Aşa cǎ i-am spus lui Michel, cu aerul cel mai decis din lume, ca şi cum aş fi avut deja schema piesei în minte, cǎ personajele urmau sǎ fie douǎ femei: o femeie violatǎ şi o psiholoagǎ care încearcǎ sǎ o ajute. „Foarte bine, a continuat Michel. Dacǎ o scrii, eu o montez. Dar psiholoaga trebuie sǎ fie americanǎ, ei sunt tari în psihanalizǎ şi psihoterapie. De altfel, a mai adǎugat Michel Făgădău, cunosc o actriţǎ română şi alta englezoaicǎ şi cred cǎ ar putea face foarte bine rolurile, iar în felul acesta am avea un spectacol cu douǎ accente”.

Motivat de ideea unei montǎri la Studio des Champs-Elysées, am scris piesa într-un timp record, mai puţin de două luni. Iar cele douǎ actriţe (Liana Fulga şi Judith Ellison) au fost efectiv extraordinare şi mai ales foarte credibile, jucînd în francezǎ, prima cu accent est-european şi cea de-a doua cu accent englezesc. Scenografia şi costumele au purtat semnătura unei alte artiste cu accent, Andra Bădulescu Vişniec. Țin să precizez acest lucru întrucît în acel an, 1996, am devenit… tată. Poate că dacă n-aş fi trăit emoţiile acelui eveniment personal din viaţa mea, nu aş fi scris nici această piesă aşa cum am scris-o… Piesa a fost jucatǎ apoi în multe ţǎri: România, Moldova, Macedonia, Italia, Marea Britanie, Germania, Suedia, Belgia, Japonia, Canada, Brazilia, Uganda…) şi este tradusǎ în vreo 15 limbi fiind publicatǎ în Franţa la o prestigioasǎ editurǎ, Actes Sud – Papiers.

Montarea de la Teatrul Naţional din Iaşi are însă o semnificaţie deosebită pentru mine întrucît aprofundează o colaborare de lungă durată cu regizorul Bontond Nagy. Prin acest spectacol se concretizează proiectul nostru de a propune o trilogie pe tema războiului. Demersul a început cu montarea de către Botond Nagy, la Teatrul Municipal din Suceava, a piesele mele Întoarcerea acasă. Al doilea moment a fost spectacolul realizat tot de Boty la Teatrul Naţional din Bucureşti cu alt text în care abordez tema războiului: Cuvîntul progres rostit de mama suna teribil de fals. Acum trilogia este gata şi sperăm ca într-o bună zi toate aceste trei spectacole să fie prezentate undeva sub forma unui maraton tematic. Doliul imposibil, războiul povestit de morţi, violul ca strategie militară – iată temele abordate în această serie de trei piese / spectacol cu evidente rezonanţe în actualitatea imediată dat fiind războiul din Ucraina.

Nu greşim de altfel dacă spunem că tema războiului se află la temelia literaturii occidentale. Iliada şi Odiseea (atribuite lui Homer), Perşii de Eschil, Hecuba de Euripide, sunt fundamentele unei reflecţii (uneori cu dimensiuni mitologice) pe marginea unor tragedii majore ale umanităţii: repetarea greşelilor din trecut şi revenirea constantă a războiului, ca o cometă otrăvită, în viaţa oamenilor.

În încheierea acestor note revin la una din întrebările mele cele mai grave: poate teatrul, în vreme de război, să oprească măcar un singur glonte? Evident că nu. Dar poate pune degetul pe rana unor adevăruri şi reflecţii care altfel nu s-ar naşte. Pentru că, să nu uităm, şi adevărul face parte dintre primele victime ale războaielor.”

Botond Nagy despre lucrul la spectacol:

„Femeia – câmp de luptă e despre o Europă care a învățat să tacă. Despre un corp de femeie în care s-a scris un război, pe care nu-l mai putem șterge. Nu mă interesează reconstrucția istoriei, ci felul în care ea locuiește prezentul — prezentul nostru încărcat, febril, rușinat, în care imaginile războiului din Bosnia coexistă cu notificările de azi despre încă o femeie ucisă în România. Trăim într-un an 2025 în care femicidul a devenit statistică, iar știrile sunt infuzii zilnice de violență. Războiul nu mai e la periferie: e în case, în apartamente, în scările de bloc. E aici, în respirația noastră.

Dorra și Kate sunt două voci care nu se întâlnesc niciodată cu adevărat, pentru că între ele stau fantomele trecutului, știrile, discursurile politice, rapoartele ONU, spusele experților, șoaptele vinovăției colective. Între ele stă o lume care a privit, a comentat, apoi a trecut mai departe. Le pun pe scenă ca pe două corpuri pierdute într-un teritoriu comun, dar imposibil de împărțit.

Primul lucru pe care l-am simțit când am citit textul a fost postura corpului Dorrei. Un corp închistat, înfricoșat, dar încă viu. M-am apropiat de ea ca de un animal speriat, care trebuie protejat de sunete și de lumină, dar și expus, pentru ca noi să înțelegem cât de adâncă e lumea în care s-a ascuns. Kate este un ghid între lumi, dar uneori își pierde harta –  și, poate, asta o face mai umană.

Nu am vrut să spun o poveste în linie dreaptă. Trauma nu funcționează așa. Am construit spectacolul ca pe un puzzle temporal: momentele din Bosnia, prezentul clinic, amintirile lui Kate și spaimele Dorrei coexistă în același timp scenic. Suntem în interiorul unui ceas elvețian care se sparge încet — și în cioburile lui se ascund ambele femei, fiecare încercând să respire în alt ritm.

Violul de război nu a dispărut. Trauma nu a dispărut. Doar s-a mutat în alte țări, în alte frontiere, în alte case. Războiul nu e metaforă. Războiul e aici: în politică, în indiferență, în felul în care societatea privește femeia ca pe un teritoriu care poate fi luat, cucerit, pedepsit, nimicit.

Spectacolul meu este un ritual de autoflagelare și înviere. O liturghie a corpului feminin jupuit. Textul lui Matei Vișniec devine o scară către ceea ce nu poate fi rostit. Ceea ce ne e rușine să articulăm. Ceea ce am prefera să nu vedem.

În spectacol nu vorbesc despre violență, ci despre consecințele ei. Despre felul în care două ființe încearcă să creeze o intimitate imposibilă într-o lume care le-a furat orice stabilitate. Aici nu există eroism. Există doar umanitate. Și poate, într-un colț al lumii, un început mic de vindecare — chiar dacă doar pentru o clipă, chiar dacă doar pe scenă, chiar dacă doar în respirația dintre două replici.”