Două editoriale despre TNME în noul număr al revistei „Contrafort”

15 Noiembrie 2021
Noiembrie ne bucură cu noutăți editoriale. În ediția nouă a revistei „Contrafort” aveți posibilitatea să savurați două editoariale. Primul dintre ele este semnat de Vitalie Ciobanu intitulat – „Regal teatral la Chișinău” și cel de-al doilea semnat de Maria Pilchin- „Jurnal de spectator”.

Fragment din editorialul „Regal teatral la Chișinău”:

„La Chișinău, între 15-26 septembrie 2021, a avut loc un eveniment cultural de anvergură, care a reușit să însenineze peisajul gri al  unei toamne împovărate de numeroase griji și neliniști: Reuniunea Teatrelor
Naționale Românești. Ajuns la ediția a VI-a, acest adevărat regal teatral are câteva particularități ce trebuie scoase în evidență. Mai întâi, că s-a desfășurat într-un an aniversar, când Teatrul Național „Mihai Eminescu” din Chișinău împlinește o sută de ani de la fondarea sa în 1921. Asupra acestui fapt istoric s-ar cuveni să insistăm în mod special, pentru că vorbim despre o instituție care a jalonat destinul acestui popor, a dat Basarabiei, după circa un secol de înstrăinare și colonizare țaristă, șansa renașterii și recuperării spiritului național românesc, reprezentând o sursă de educație și o poartă spre modernitatea europeană. Rușii au pretins că în perioada interbelică Basarabia a fost un teritoriu înapoiat, primitiv, un „deșert cultural”, că doar „alipirea” la URSS a oferit acestui ținut libertatea emancipării și civilizației. Lucrurile au stat exact invers. Apariția Teatrului Național Românesc la Chișinău, la trei ani după Marea Unire, desfide poncifele
propagandei rusești, spulberă miturile excepționalismului sovietic, ale „raiului” adus de tancurile lui Stalin pe aceste meleaguri după cel de-Al Doilea Război Mondial. Altfel spus, Centenarul Teatrului Național „Mihai Eminescu” transcende semnificația strict culturală a aniversării, are certe valențe politice. E un act de recuperare a memoriei, un eveniment ce leagă firul istoriei naționale, întrerupt brutal de ocupația sovietică a Basarabiei și de regimul comunist din România. Aduce limpezime în confuzia identitară și în haosul unei tranziții fără orizont, după 1991, în Republica Moldova. Ne spune clar cine suntem și cărei culturi aparținem.
Apoi, să menționăm și contextul actualei Reuniuni teatrale de la Chișinău. Pandemia de coronavirus ne-a schimbat radical viața, a împărțit-o în perioada „de dinainte” – tot mai îndepărtată și mai utopică – și în epoca de azi, cea a multiplelor restricții, frustrări și anxietăți. Carantina, lockdown-ul impus de pandemie, a afectat puternic artele și industriile creative, fiindcă ele nu se pot dispensa de prezența publicului, spre deosebire de literatură – o „salahorie” mai individuală –, dar nici ea nu-și este suficientă sieși, pentru că are nevoie de la un punct încolo să-și afle calea spre cititori. După o pauză de un an, reluarea Reuniunii Teatrelor Naționale Românești subliniază vitalitatea culturii, capacitatea ei de a renaște și de a recupera normalitatea după care tânjim, chiar dacă nimic nu va mai fi ca înainte, nu ne vor fi alături artiștii, scriitorii, personalitățile vieții publice, răpuse de pandemie, oameni pe care altfel i-am fi văzut azi printre spectatori sau pe scenă.”

Fragment din editorialul „Jurnal de spectator”

„Întrebarea „Ce înseamnă teatru românesc?”, pe care a formulat-o jurnalistul Vasile Botnaru în cadrul emisiunii sale Punct și de la capăt la Radio Europa Liberă Moldova, întrebare adresată invitaților – actorului Petru Vutcărău și criticului de teatru Larisa Turea –, mă face să mă întreb și eu același lucru. Cea de a VI-a ediție a Reuniunii Teatrelor Naționale Românești, desfășurată între 15 și 26 septembrie 2021, în anul centenar al Naționalului din Chișinău, este o ocazie de a face o radiografiere a stării de lucruri în breaslă, de a scoate la rampă ce e mai bun, de a învăța unii de la alții, de a observa niște tendințe, poate carențe sau nevoi,
care ar veni atât dinspre oamenii de teatru, cât și dinspre public. Contextul e românesc, actorii și spectatorii sunt din spațiul românesc. Iată definiția cea mai la îndemână a acestui eveniment cultural. Am văzut 15
spectacole din cele 22 jucate. Am mers la teatru, pentru a-mi satisface o nevoie stringentă de artă, după
atâtea frustrări și restricții cauzate de pandemie. Ne-am ascuns de molimă în sala de spectacole. Fizic, nu am putut merge la toate reprezentațiile, spre exemplu, abia pe 3 octombrie voi vedea Regele Lear, la Teatrul Național „Eugene Ionesco”. Propun în continuare câteva impresii din cadrul acestei reuniuni…”

Puteți continua lectura procurând revista sau accesând varianta electronică a acesteia.