CENTENAR TNME

Înființarea instituției Teatrului Național românesc la Chișinău, în 1921, a fost un act de recuperare și repunere în drepturi, în special dreptul la limbă și cultură în limba maternă, a populației autohtone-majoritare, vorbitoare de limba română și a fost o consecință a Unirii politice de la 1918.
Anul 1918 a fost un an halucinant și cutremurător. Războiul continua să aducă suferințe și moarte. În Rusia revoluția zguduia din temelii imperiul țarist. După ce au declarat independența față de Imperiul Rus, deputații din legislativul de la Chișinău, au votat Actul Unirii cu România.
Este fascinant faptul că la începutul secolului al XX-lea, începând cu anul 1911 până în 1941, România a avut un „ziar zilnic de teatru, literatură, artă, muzică și sport”, iar din 1922 s-a adăugat și cuvântul „cinema”.
Statutul de Teatru Național îi asigura instituției o subvenție din bani publici, care însă niciodată nu reușea să acopere necesitățile reale, totodată această subvenție obliga managerii să asigure nivelul artistic, moral și social al repertoriului.
În 1923, Ministerul Culturii de la București a decis să asigure reprezentațiile teatrale de la Chișinău prin subvenționarea trupei de operă, operetă și dramă, condusă de Nae Leonard, mizând pe celebritatea de care se bucura și pe artiștii de primă mână, care asigurau ținuta estetică a spectacolelor.
Efectele activității teatrului românesc la Chișinău devin vizibile după cinci ani. Succesul a fost determinat și de faptul că timp de două stagiuni, din 1924 până în 1926, instituția a fost condusă de Ludovic Dauș, dramaturg, poet și senator.