TURNEU

Iaşi - Bucureşti 2018

Turneul Teatru Românesc la București, Iași și Chișinău.

În cadrul acestui turneu, Naţionalul chişinăuian a prezentat două spectacole – „Balamucul vesel” de S. T. Burke, în regia lui Petru Hadârcă şi „Steaua fără nume” de Mihail Sebastian în regia lui Alexandru Cozub.

Este un proiect de suflet. „De Ziua Unirii principatelor, pe 24 şi 25 ianuarie, am jucat pe scena Teatrului „Vasile Alecsandri” din Iaşi şi pe 27-28 ianuarie pe scena Teatrului Naţional „I. L. Caragiale” din Bucureşti.

Ambele spectacole au fost jucate cu sălile arhipline. Este un semn că lăsăm urme bune şi că lumea ne aşteaptă de fiecare dată. Important pentru noi este faptul că în sală am văzut nu numai persoane de vârsta a doua sau a treia, ci şi foarte mulţi tineri, inclusiv studenţi, care au venit să ne urmărească spectacolele, jocul nostru actoricesc.

Proiectul „Teatru românesc la Bucureşti, Iaşi şi Chişinău” a fost lansat în 2014, fiind cel mai amplu schimb cultural între teatrele din cele două ţări.

Chronicles: 

TNME a jucat, cu săli arhipline, la Iași și București
Jurnal de Chișinău
Sursa: http://www.jc.md/tnme-a-jucat-cu-sali-arhipline-la-iasi-si-bucuresti/

Proiectul „Teatru românesc la Bucureşti, Iaşi şi Chişinău”, lansat în 2014, este cel mai amplu schimb cultural între teatrele din România și Republica Moldova. În 2018, Teatrul Național ”Mihai Eminescu” din Chișinău (TNME) va consacra Centenarului Marii Uniri o serie de manifestări, premiere, întâlniri teatrale. Un turneu de succes al Naționalului chișinăuean la Iași și București a avut loc în perioada 24-28 ianuarie curent. În cadrul turneului, TNME a prezentat două spectacole – „Balamucul vesel” de S. T. Burke (pseudonimul jurnalistului Sergiu Burcă), în regia lui Petru Hadârcă şi „Steaua fără nume” de Mihail Sebastian, în regia lui Alexandru Cozub.

Un turneu consacrat Centenarului Marii Uniri

”Este un proiect de suflet. De Ziua Unirii Principatelor, pe 24 şi 25 ianuarie, am jucat pe scena Teatrului Național ”Vasile Alecsandri” din Iaşi, iar pe 27 și 28 ianuarie am prezentat cele două noi spectacole ale noastre la Teatrul Naţional „I. L. Caragiale” din Bucureşti. Ambele spectacole au fost jucate cu sălile arhipline. Este un semn că lăsăm urme bune şi că lumea ne aşteaptă de fiecare dată. Important pentru noi este faptul că în sală am văzut nu numai persoane de vârsta a doua sau a treia, ci şi foarte mulţi tineri, inclusiv studenţi, care au venit să ne urmărească spectacolele, jocul nostru actoricesc”, subliniază Petru Hadârcă, directorul Teatrului Național ”Mihai Eminescu” din Chișinău.

Actorii TNME au cules nu doar aplauze dincolo de Prut, dar ca ecou la prestația lor, au apărut și numeroase relatări, cronici în presa românească. Astfel, Dana Țabrea scrie în ”Ziarul de Iași” că piesa lui Burke (apărută în 2007) conține replici şi nume codificate: ”Balamucul vesel” implică aproape întreaga trupă a TNME şi lasă spectatorul perplex. Textul este o alegorie politică la adresa protestelor de la Chişinău din 2002 împotriva guvernării comuniste şi pentru recunoaşterea oficială a românităţii în Basarabia. ”Balamucul…” e o farsă tragic deoarece, privind trecutul din perspectiva prezentului, în urma recompunerii elementelor disparate care ţin de evenimentele trecute şi odată ajunşi la o imagine completă, revoltele, revoluţiile, mişcările populare nu mai apar ca manifestări arbitrare ale libertăţii de opinie, ci ca subtile orchestraţii politice şi manipulări în masă. Muzeul oamenilor de ceară (orchestra) şi coregrafia sunt esenţiale pentru viaţa, dinamica şi structura spectacolului. După cum foarte important pentru conceptul regizoral e grotescul oamenilor de paie. Tonul general este ironic, cu încercări de captare a dramaticului”.

Amintim că Petru Hadârcă semnează regia şi scenografia la ”Balamucul vesel”, Dumitru Tanmoșan a creat coregrafia, costumele au fost realizate de Victoria Moldovanu, autori ai aranjamentului muzical sunt Serghei Racenco și Vadim Buinovschi, conceptul video îi aparține lui Ian Onică.

Despre ”Steaua fără nume”, cu Diana Decuseară și Ghenadie Gâlcă în rolurile principale, am selectat un pasaj din cronica generoasă a cunoscutului critic teatral de la București Doina Papp: ”Sala Studio a Teatrului Național „I.L. Caragiale“, plină ochi, a găzduit comedia lui Sebastian, ins­­pirată dintr-un interbelic ro­mâ­­nesc me­lancolic și colorat, s-a pliat pe mo­liciunile dialectale ale mol­do­ve­nilor, spo­rindu-și lirismul într-atât, încât spec­ta­co­lul ne-a poftit să contemplăm mai întâi va­lurile înspumate ale mării. E, ce-i drept, în text o replică făcând aluzie la mare, când vi­ne vorba de dorul de ne­cunoscut al lo­cui­torilor din provincia un­de un profesor sărac visează la stele, dar nimeni până acum nu s-a gândit s-o pos­teze așa na­tu­ra­lă, în fundal, chiar de la în­ceputul spec­ta­colului. Regizorul Alexan­dru Cozub a gă­sit această cheie, folosind-o și mai departe pentru a pune în contrast traiul meschin din orășelul prăfuit cu as­pi­rațiile mai știu­te sau mai neștiute ale per­so­najelor. A fost ingenios și când, îm­preu­nă cu scenograful Iurie Ma­tei, a conceput un decor ca­re reprezintă la în­ceput bi­roul necăjit al Șe­fu­lui gării, cel ce se înfruptă din rața călcată de tren, și care se transformă apoi prin ma­nevre simple, la vedere, în camera sărăcăcioasă a pro­­fesorului Miroiu” ( Revista 22).

De notat, că din echipa de creație a ”Stelei fără nume” mai fac parte Tudor Andreev, autorul costumelor, Alexandru Târșu, care semnează coloana sonoră și Ian Onică, ce a realizat proiecția video.

Dan Melnic: ”M-am simțit ca acasă”

Nu doar publicul și jurnaliștii culturali, criticii au profitat, în sensul frumos al cuvântului, de turneul TNME la Iași și București, dar și membrii trupei Naționalului de la Chișinău recunosc că deplasarea peste Prut le aduce doar beneficii. Tânărul actor Dan Melnic, solicitat de JURNAL de Chișinău, ne spune: ”Am jucat pentru prima dată la Iași și București. M-am simțit ca acasă! Fiecare din noi a depus efort, îl vedeam pe fiecare concentrat în culise, toți voiau să-și facă meseria cât mai bine. Într-un fel, mi-am redescoperit colegii. Suntem o mare familie, și chiar dacă în trupă sunt generații diferite de actori, ne respectăm și dorim să obținem un rezultat bun. Turneul e necesar, chiar obligatoriu!

Teatrul ”Alecsandri” din Iași e fantastic, am filmat cu telefonul sala, holul, sunt extraordinare. Teatrul ”Caragiale” din București e enorm, la început mă rătăcisem, e mare, impunător… te mănâncă! Dar cel mai plăcut e că în scenă e tot aceeași scândură de acasă: neagră, roasă, bătută, cu semne… Perfect!

Cred că noi facem deja parte din istoria teatrului romanesc, și e foarte important ca să menținem publicul românesc autentic aici, la Chișinău, oferindu-i spectacole cu un impact puternic, emoțional și moral. Trebuie să dezvoltam proiecte îndrăznețe despre noi, despre problemele și bucuriile noastre”.

Tot din tânăra generație a TNME, actorul Igor Babiac consideră că turneele sunt minunate pentru o trupă de teatru: ”Chiar și din punct de vedere tehnic, evoluția pe alte scene este o provocare pentru echipă, trebuie să cauți soluții noi pentru decoruri și mizanscene. Cel mai important însă e să vedem reacția publicului. De exemplu, am avut prilejul de a descoperi ca simțul umorului, în România, e cumva diferit de cel din Republica Moldova. Basarabenii râd la unele replici, ieșenii și bucureștenii – la altele. Colaborările ne-ar ajuta să ne cunoaștem mai mult. Niște proiecte commune, coproducții ar da rezultate interesante. Curiozitatea, de ambele părți, e mare”.

Diana Decuseară: ”Turneul a fost ca o gură de aer!”

Am întrebat-o pe Diana Decuseară (Mona în ”Steaua fără nume”), dacă a reușit să vadă, în decursul turneului, și vreun spectacol în România, actrița mi-a răspuns entuziasmată: ”Timp de 3 zile cât am stat la București, am văzut 2 spectacole la Teatrul Odeon. De ce am ales sa merg la Odeon? Petru ca e vizavi de hotelul în care am fost cazați. L-am adormit pe Mircea (al treilea copil al Dianei, felicitări! – n.n.),  încă mai alăptez și a trebuit să-l iau cu mine în turneu, și, cât a dormit, am mers la teatru. Am văzut ”Pescărușul” și un musical, ”Jurnalul lui Robinson”, după muzica Adei Milea. A fost ca o gură de aer! Am venit acasă la Chișinău plină de energie și inspirație, cu o dorință nebună să facem și noi un musical. Putem, știu asta, avem un feeling aparte în domeniul ăsta”!

Diana Decuseară a mai accentuat că ”proiectul inițiat de Petru Hadârcă funcționează! Probabil, după numărul turneelor, suntem privelegiați față de colegii din alte teatre din Chișinău”.

Actorul Ghenadie Gâlcă, la rândul său, a declarat pentru JURNAL de Chișinău: ”Cu acest turneu avem de câștigat și ca echipă de teatru, și ca artiști, fiecare în parte. Am jucat două spectacole la Iași, și două la București, ne-am bucurat de agitația de la casele de bilete. Nu mai erau locuri libere. E un fel de regret plăcut să-i spui unui amic de la București: ”Îmi pare rău, nu am posibilitate să-ți fac invitație, toate biletele sunt vândute”. În plus, noi știam că în sală erau foarte mulți tineri, nu doar persoane de vârstă respectabilă, nostalgice după Basarabia.

Pentru mine a fost și o provocare acest proiect. Am jucat în ambele spectacole. În cazul ”Balamucului vesel” mă interesa unde se va intersecta propunerea noastră scenică cu realitatea politică, tensiunile sociale și protestele din întreaga Românie. Cât despre ”Steaua fără nume”, ea face parte din galeria ”pieselor de aur” din dramaturgia românească și oricine are marele tupeu să joace în această piesă, trebuie să fie conștient că spectatorii îl vor ”judeca” având în față Profesorul lui Radu Beligan…

Personal, am investit mult în fiecare replică și am avut surpriza să descopăr că spectatorii au fost extrem de receptivi, poate chiar mai receptivi decât m-aș fi așteptat”.

Irina Nechit-Jurnal de Chișinău

Când balamucul devine parte din cotidian („Balamucul Vesel” de S.T. Burke – Teatrul Mihai Eminescu Chișinău)

balamuc-14

Teatrul este considerat, pe bună dreptate, tribuna celor asupriți, predispuși la o existență dificilă, dar care indiferent de vicisitudinile prezentului nu se lasă asimilați de masa gri a evenimentelor nefaste. În cazul celor de la Teatrul „Mihai Eminescu” din Chișinău, inspirația unor momente nefaste din istoria, nu atât de îndepărtată a Basarabiei,a rodit într-un spectacol care nu are pretenția unei fabule moraliste, dar care reușește să transmită un mesaj volatil, explozibil: Balamucul Vesel de S.T. Burke, pseudonimul jurnalistului Sergiu Burcă. 

balamuc-11

Spectacolul este o veritabilă harababură ordonată, în care se derulează cele mai deșănțate evenimente ale unei societăți fictive, foarte apropiate de realitățile basarabene. Imaginați-vă Împăratul Muștelor jucat cu o groază de oameni dezlănțuiți contra unor nedreptăți latente. Iese un amestec aproape explozibil, de o frenezie incontrolabilă, dar logică.

balamuc-14

Pe toată durata celor două ore cât ține piesa, agitația scoate în față cele mai bizare picanterii, cele mai tainice stări ale unor personaje ilare, bufonice. Partea cea mai interesantă este conjunctura dintre Bine și Rău, care aici devine difuză, absurdă, făcând ca Lupii să se înfrățească cu Mieii, Caprele și Verzele să joace torontoiul. Inevitabil apare în scenă un Demostene, un conducător care dincolo de maniile care îl definesc este la fel de gol ca o coajă de nucă aruncată pe valuri.

balamuc-9

Toate valorile pe care în mod normal, noi, spectatorii le-am percepe într-un fel uzual, ajung în spectacol să fie topite, revărsate în cascade de intrigă și de scandal, de parcă am privi imaginile într-o oglindă strâmbă, dar care reflectă cele mai ascunse urâțenii ale omenirii.

Balamucul vesel este o parabolă, o lecție imuabilă firii umane, din care avem cel puțin obligația morală de a trasa concluzii concise, profunde. Deși are umor, muzică și dinamică, lentoarea vexată a valorilor pe care le propagă, fac din acest spectacol o lecție și o morală necesară în această lume.

balamuc-4

Despre Sergiu Burcă se știe că este un jurnalist și politician din Republica Moldova. Este licențiat în litere al Universității de Stat din Moldova (1984). A activat în calitate de corespondent al Redacției pentru Tineret la Radio Moldova, apoi, între 1986 și 1990, a fost colaborator științific superior la Muzeul de Literatură „Dimitrie Cantemir” din Chișinău.

balamuc-2

Dacă sunteți în căutarea unei piese de teatru dinamică, moralistă, cu umor sănătos și o doză de nebunie împletită cu rațiune, atunci Balamucul vesel este o alegere potrivită. Distribuţia actoricească este pe măsura așteptărilor noastre în calitate de spectatori, astfel avem plăcerea de a-i admira pe Alexandru Pleșca, Anatol Durbală sau Igor Babiac, alături de alți tineri talentați din echipa Teatrului Național „Mihai Eminescu”.

Este important să menționăm că această feerie tragico-comică ar fi fost imposibilă fără scenografia și regia talentată a domnului Petru Hadârcă, omul magiei teatrale de la Chișinău.

bv

 „Balamucul Vesel” de S.T. Burke

Regie și scenografie: Petru Hadârcă

Costume: Victoria Moldovanu

Aranjament muzical: Serghei Racenco, Vadim Buinovschi

Coregrafie: Dumitru Tanmoșan

Sursa foto: https://tnme.md/balamucul-vesel

 

Halta fericirii

Steaua fără nume.

Într-o lume invadată de boomul mediatic, supusă adesea obsesiilor (a știrilor, a spectaculosului, a cifrelor și-a manevrelor) se simte nevoia unui remediu. Redescoperim, astfel,  că visul e încorporat realității, ca o cmpensație tonifiantă pentru obositoarea înfruntare a cotidianului. În peisajul vieții teatrale în care se poartă montările postmoderne, cu caracter nonconformist, spectacolul Steaua fără nume, prezentat de trupa teatrului Național Mihai Eminescu, din Chișinău (în cadrul turneului “Teatru românesc la București, Iași și Chișinău”) e o “pată de normalitate”, de  echilibru, care folosește o citire în dulcele stil clasic. Astfel, opţiunea regizorului Alexandru Cozub pentru o piesă din România începutului anilor ’40  profilează un discurs elocvent, dar în egală măsură poetic, la adresa suficienţei practice a omului din zilele noastre, provocat din toate părţile de nenumărate libertăţi. Lectura regizorală a directorului de scenă de la Chișinău dovedeşte o credinţă nestrămutată în textul lui Mihail Sebastian , dar şi o fină exploatare a jocului actoricesc, cu o tușă reverențios-modernizatoare (racord la elemente din filmele de gen/comedii sentimentale, realizate în perioada de glorie a Hollywood-ului). În lectura regizorală actuală, comedia trebuie să răspundă unei obsedante întrebări despre fericire. Deși greu de definit, acest concept capătă contururi clare la finalul acestei montări. Metafora, ascunsă sub ambalajul sclipitor, este livrată spectatorului sub înfățișarea, uşor naivă a poveştii, care ne aduce un mesaj întru libertate şi trăire a pasiunii.

Într-o urbe oarecare, de provincie, lumea își duce traiul patriarhal sub lâncezeala moralei intransigente. Ciocnirea unor eroi onești cu realitățile societății implică un examen mai atent.  Profesorul Miroiu își împarte viața între cărți și stele. În așteptarea unei rarități editoriale care sosea cu trenul, traiectoria terestră i se intersectează, în fapt de seară, cu cea a Monei, o tânără, sfărâmătoare de inimi, fără bilet, dar cu o irezistibilă dorință de explorare. Aidoma unei explozii cosmice, idila înfiripată între cei doi zdruncină monotonia  microuniversului provincial. Spectacolul stă sub semnul rigorii, coerenței, dar, mai ales al profunzimii analitice. Cu o viziune de ansamblu bine racordată textului, regizorul a creat o mizanscenă (Scenografie: Iurie Matei) plină de semnificații urbea/gara/casa lui Miroiu  stă între –“infinit și efemer”- delimitat bine în restul/hăul scenei întunecate, iar în fundal se profilează (Concept video: Ian Onică) imagini alternative, în sepia sau cinemascope (marea, orașelul de provincie, trenurile de viteză, universul înstelat).

Evoluţia în spirală a istoriei face, probabil, ca regizorul să reactualizeze triumful unui visător, precum este şi personajul central al acestei comedii lirice. Deşi are o slujbă ştearsă şi o duce greu (salariul mic), caută să iasă din această condiţie apăsătoare evadând într-un alt univers/ lumea stelelor”. Distribuirea actorului Ghenadie Gâlcă  în rolul Profesorului Miroiu s-a dovedit o idee sclipitoare. Actorul, cu o fizionomie blajină, conferă o expresivitate nuanţată şi controlată a jocului, dând veridicitate portretizării. Realizează, cu fineţe, un Miroiu capabil să-şi sacrifice imaginea publică, prieteniile, economiile de dragul unei iluzorii descoperiri, întrezărind izbânda acolo unde nu cuteza nimeni să se gândească. Ghenadie Gâlcă aduce nuanţe realist-pitoreşti, fiind stăpân pe gestul dramatic. Piesa cu accente lirice se derulează într-un spațiu care sugerează o ciocnire, scena e așezată “într-o rână”. Muzica (Coloana Sonoră: Alexandru Târșu) cu accente de storyatemporal, cu haz şi cu uşoare aluzii contemporane, se înscrie armonic într-un decor sonor, contribuind la atmosfera plină de vitalitate de pe scenă.

Încă de la început, se profilează două tabere în care sălăşuiesc, pe de-o parte, persoanele creative, iubitoare ale libertăţii de exprimare, iar de cealaltă parte, cei ce cultivă conformismul, inhibarea şi reprimarea. Șeful gării/Petru Oistric devine eroul isteţ şi plin de farmec, care, sub masca naivităţii şi simplităţii, îi tratează pe ceilalți cu îndrăzneală. Plin de energie, ilustrează unele trăsături uşor de recunoscut pentru slujbașul român (aşa cum apare imprimat în mentalul comun): viclean, isteţ, pişicher, un pic sforar, dibaci, hâtru. Plin de vervă, va interacționa cu mucalitul Ichim/Mihai Zubcu și cu credulul țăran/Victor Drumi, încercând mereu să tragă spuza pe turta sa. Evoluția scenică a tuturor actanților exprimă stăpânirea mijloacelor de expresie în execuție: realismul trăirii și finețea accentelor psihologice se împletesc cu un nedisimulat patetism, dar și un viguros umor. Deşi are o partitură mai redusă, cea a patronului magazinului general, Pascu/Alexandru Pleșcacompletează cu acurateţe galeria oamenilor practici”, uimiți de pasiunea devoratoare de bani a Profesorului Miroiu: Păi ştiu eu? Cum mi-a dat-o librarul din Bucureşti, aşa i-am adus-o, mi-era şi frică, zău. Auzi d-ta? 22 de mii”.

Profesorul înrobit de pasiune – astronomie – capătă contur de arhetip/tipologia omului de bibliotecă, evazionist” al realității în interpretarea plină de farmec desuet a lui Ghenadie Gâlcă. Candoarea perplexității prin care orice gest capătă un soi de armătură sufletească, dar, mai ales o acuitate rară a emoției, îl recomandă cu succes pentru acest gen de personaj. Profesorul Udrea, ipostaziat de Nicu Suveică, clasic în rigoare, este prietenul devotat al lui Miroiu, situate – fără voie – în tabăra celor care își duc traiul modest, cu demnitate, nerefuzând să mai spere.

Versiunea Mona propusă de fermecătoarea Diana Decuseară este un fel de etern-feminin inocent-perfid, care păstrează aura de melancolie a pasionalei Necunoscute. Blonda serafică, drapată în roz fané este o apariţie suavă, plină de candoare, dar şi de farmec retro-hollywoodian. Situată între Ileana Cosânzeana și Veronica Lakeactrița captivează de la prima apariție. Dacă în prima parte, afișează o frumusețe rece, în cea de-a doua parte dezvăluie nebănuite resurse – radiază căldură, bunătate şi emană curaj, dar se şi luptă cu proprii ei demoni/limitele traiului de lux. Diana Decuseară are cuvenita prezenţă scenică provocatoare a femeii de lux, păstrând lenea catifelată a personajului, dar şi disperarea femeii dornice de iubire autentică, fie și pentru o singură noapte. O altă incizie în intimitatea defectelor morale, a falsităților și a versatilității o face Grig, amantul înstărit al Monei. Petru Hadârcă dă dovadă de subtilitate şi fineţe în reliefarea mecanismelor psihologice ale celui care domină prin puterea banului. El intră într-o relaţie (bine controlată scenic) cu  Mona, dar și cu ceilalți parteneri de scenă,  păstrând viziunea desenului psihologic.

Rigida domnișoară Cucu pigmentează conturul întregului spectacol, deschizând o ușă interzisă din intimitatea fetei-bătrâne-fără-voia-sa, indicând modul în care visele de fericire eșuează     într-un coroziv  conformism. Lipsită de orizont, frumoasa de odinoară s-a ofilit într-un mediu limitat. Olga Guțu-Cucu are o vitalitate interpretativă debordantă în partitura excentricei profesoare, fiind clasică în rigoare/rigiditate şi romanțioasă în emoţie (în dialogul cu Grig & Mona). Deşi are o apariţie fulgurantă, aduce în scenă tipologia fetei, eleva Zamfirescu, o posibil viitoare femeie simplă, dar visând să evadeze din acel cadru/oraș limitat. Draga-Dumitrița Drumi aduce un suflu plin de naturaleţe, dar şi de o indiscutabilă expresivitate scenică.

Bunăoară, o necunoscută şi un pasionat profesor  vor destrăma, temporar, legile patriarhale, caduce. Chiar dacă e plasat într-un soi de eternă lume provincială”, există un adevăr la scară mică: ţinutul conservator. Perdelele din dantelă de la ferestre sunt, de fapt, destinate pentru a spiona acţiunile vecinilor. Totodată, pot fi şi (nişte) arme contra presiunii sociale, pentru a menține status quo-ul. Costumele realiste, de factură retro, concepute de Tudor Andreev , caracterizează deopotrivă personajele de pe scenă. Întreg spectacolul are o fluenţă, o acuratețe asigurată de o atentă dirijare a distribuţiei şi a celorlalte elemente ce ţin de spaţiul spectacular, dovedind dorul clasicilor de a coborî în actualitate graţie unei lecturi regizorale coerente.

Steaua fără nume aduce un mesaj profund, în limita în care spectatorul înţelege că pasiunea     și bunătatea reprezintă măsura, mai degrabă, a ceea ce facem şi împărtăşim, ci nu ceea ce condamnăm pur şi simplu. Dragostea, pasiunea şi umorul sunt arme ce pot combate, întotdeauna, artificialul, suficiența și orice fel de lipsuri materiale.

 

Turneul Teatrului Național din Chișinău la București
Sursa: https://revista22.ro/70269311/turneul-teatrului-naional-din-chiinu-la-bucureti.html

Între ziua lui Eminescu și aceea a lui Ca­ragiale se întâmplă de vreo câțiva ani buni încoace un desant plin de însemnătate al Teatrului Național din capitala Republicii Moldova la București, într-un schimb cultural așteptat pe ambele maluri ale Pru­tu­lui. În preajma Zilei Na­țio­nale a Culturii, celebrată la 15 ianuarie, teatrul care poar­­tă numele lui Mihai Emi­nescu vine în vizită la acela cu numele lui Ca­ra­gia­le, după un popas la Iași, unde-i face o reverență lui Alecsandri la teatrul care-i poartă numele. Aproape un pelerinaj la obâr­șiile culturii române!

Anul acesta, turneul a inclus două spec­tacole de anvergură - Steaua fără nume, de Mihail Sebastian, și o piesă contem­po­rană inedită aparținând scriitorului, jur­nalistului și omului politic Sergiu Burcă, sub pseudonimul S.T. Burke, intitulată Ba­lamucul vesel. Suficient afișul pentru a pu­ne-n valoare trupa teatrului și preo­cupările repertoriale întinse pe o plajă cu­prinzătoare, dacă ne gândim că anul tre­cut am avut și un Gib Mihăescu, alături de Ion Druță și Georges Feydeau. În acest fel, bucureștenii pot aprecia nu doar eforturile instituției de a-și îndeplini misiunea cul­tu­rală națională, ci și capacitatea de a va­lo­rifica potențialul artistic al teatrului în pro­iecte repertoriale cât mai diverse și sub­stanțiale.

https://revista22.ro/files/news/manset/default/foto-papp-1-1454.jpg

Imagine din spectacolul „Steaua fără nume”, în regia lui Alexandru Cozub

Sala Studio a Teatrului Național „I.L. Caragiale“, plină ochi, a găzduit comedia lui Sebastian, ins­­pirată dintr-un interbelic ro­mâ­­nesc me­lancolic și colorat, s-a pliat pe mo­liciunile dialectale ale mol­do­ve­nilor, spo­rindu-și lirismul într-atât, încât spec­ta­co­lul ne-a poftit să contemplăm mai întâi va­lurile înspumate ale mării. E, ce-i drept, în text o replică făcând aluzie la mare, când vi­ne vorba de dorul de ne­cunoscut al lo­cui­torilor din provincia un­de un profesor sărac visează la stele, dar nimeni până acum nu s-a gândit s-o pos­teze așa na­tu­ra­lă, în fundal, chiar de la în­ceputul spec­ta­colului. Regizorul Alexan­dru Cozub a gă­sit această cheie, folosind-o și mai departe pentru a pune în contrast traiul meschin din orășelul prăfuit cu as­pi­rațiile mai știu­te sau mai neștiute ale per­so­najelor. A fost ingenios și când, îm­preu­nă cu scenograful Iurie Ma­tei, a conceput un decor ca­re reprezintă la în­ceput bi­roul necăjit al Șe­fu­lui gării, cel ce se înfruptă din rața călcată de tren, și care se transformă apoi prin ma­nevre simple, la vedere, în camera sărăcăcioasă a pro­­fesorului Miroiu. De fapt, acesta o aranjează cu mâna lui, făcând din bancă pat și din birou lavabou, scoțând de sub podea em­blematicele rafturi cu cărți, pe Keppler și Copernic, mentorii as­tro­nomului. Ro­man­tismul scrierii se insta­lează mai greu, însă, fiindcă impiegatul (Petru Oistric) are apucături de jandarm, strigă la pasageri brus­când până și limba, iar proaspăt so­si­ta Necunoscută, viitoarea stea (Diana De­cu­seară), e cam prea în­țe­pată și fără ma­nie­rele presupuse de o divă care vine de la Sinaia, de la Casino. Ca să nu mai vor­bim de Domnișoara Cucu, pen­tru care e în firea lucrurilor să vorbească răstit cu ele­va Zamfirescu surprinsă pe pe­ron fără număr, actrița (Olga Guțu-Cucu) fiind în no­tă, cum ar spune un cronicar de pe vre­mea lui Sebastian.

Surpriza spectacolului e tânărul Ghenadie Gâlcă, apreciat în general pentru com­po­zi­țiile ghidușe din comediile în care a jucat, dis­tribuit aici în contre-emploi, în rolul profesorului de astronomie Marin Miroiu. Cu fizicul lui insignifiant și stângăciile atri­buite în mod just personajului, actorul re­u­­șește un portret atipic în raport cu ga­le­ria celebră a interpreților, de la Radu Be­li­gan la Florin Piersic, care ne livrează ima­gi­nea unui personaj cuceritor, dacă nu prin fizic, cel puțin prin farmec personal. Ghe­na­die Gâlcă, dimpotrivă, e oarecum ri­gid, modest până la aneantizare, fără pic de gla­mour și, totuși, personajul lui im­pu­ne. Mai ales în scenele de la el de acasă, când Mo­na devine mai flexibilă, mai fe­me­ie și trep­tat îndrăgostită de profesorul ca­re se fâstâcește emoționant pentru un ins uscat ca el. Scena sărutului, greu de ratat, pen­tru că Sebastian e aici un maestru al li­ris­mu­lui bine temperat, le iese și celor doi, lă­sându-ne la pauză cu gustul bun al vi­nu­lui vechi. În partea a doua, dominată de amin­tirea simfoniei fredonate cuceritor de profesorul de muzică Udrea, un bonom do­lo­fan (Nicu Suveică), alt visător ratat, și de apariția lui Grig (Petru Hadârcă) în chip de protector mai copt al Monei, co­media dobândește o amprentă de foto­gra­fie în se­pia și mai evidentă. Și nu-i stă rău deloc așa, mai ales că primii care ne pri­vesc cu nostalgie din poză sunt chiar eroii piesei, aduși de regizor din timp în timp prin fan­ta creată anume în decor. Ca într-o foto­grafie de epocă.

Farsa tragicomică Balamucul ve­sel, piesa etichetată astfel de chiar autorul ei, scriitorul, jur­na­listul, omul politic Sergiu Burcă (alias S.T. Burke), e un text con­tem­poran care abundă de simboluri cul­turale pretențioase transferate într-o rea­litate politică imediată, cu conotații loca­le. Se anunță ca un teatru în teatru, invo­când cursa de șoareci din Hamlet, trimite și la martirii creștini și face din Yorik - tandra companie a prințului danez - per­sonajul central al acestei piese axată pe te­ma revoluției, un personaj-etalon care știe să polarizeze forța maselor de cetă­țeni, convertindu-i apoi în propriii su­puși. Manipulat și manipulator, acest că­pitan al oștilor străzii care minte la co­mandă devine, din revoluționar înflăcărat, un sfetnic abil și încovoiat, sluga unui despot cu nume fictiv, dar cu obiceiuri cât se poate de cunoscute. Din masa mulțimii se desprind și două cupluri ce s-ar vrea emblematice, cel al tinerilor, un el și o ea rătăciți la propriu și la figurat prin re­vo­luția asta de operetă, pe care, din păcate, autorul îi pierde pe parcurs, readucându-i în prim-plan la final, când nesupușii ajung după gratii. La fel perechea bătrâ­nilor, personaje de extracție beckettiană, ale căror destine sunt și ele însă cam ce­țoase în economia piesei.

Pe această canava epică greu decelabilă în stufoșenia textului, regizorul Petru Ha­dâr­că clădește un spectacol ambițios prin an­vergură și forță de impact, dezlănțuit la di­mensiuni de grand guignol, un fel de ca­baret politic dinamic, colorat și per­cu­tant. Sloganurile care marchează scena în fun­dal, steagurile fluturânde, microfoanele și discursurile mobilizatoare sunt inserate în­tr-o formulă spectaculară complexă (mu­zică și mișcare) care conține și ele­mente alegorice, și scene istoric-evo­ca­tive, și co­roane de regi, și blugii pro­tes­ta­tarilor de azi, rezultând un mixtum com­positum apt să sugereze haosul pe care-l aduc revo­lu­țiile când stratagemele misti­fi­catoare fac din mulțimi masă de manevră, confundând strada cu scena și pe ade­vă­rații ei eroi cu măscăricii de ocazie. Repre­zentația e acom­paniată live de o orchestră din al că­rei repertoriu nu lipsesc cunos­cute cân­te­ce revoluționare, alternând echi­librat sce­nele colective cu acelea în care se con­tu­rează unele relații și se creionează pro­filul unor personaje.

https://revista22.ro/files/news/manset/default/foto-papp-2-1454.jpg

Imagine din spectacolul „Balamucul vesel”, în regia lui Petru Hadârcă

Într-o dispoziție creatoare pe măsură, tru­pa răspunde excelent provocării regi­zo­rului, angajându-se total în redarea aces­tei adevărate fenomenologii a devenirii omului politic contemporan. Ieșită cum se vede din mantaua unui măscărici, această specie nouă și detestabilă, capabilă de toate malversatiunile, are multă legătură cu destinul tragic al unor popoare. „Să ne mai mire că furați, manipulați suntem de veacuri la porțile Occidentului?“, scria Nicolae Steinhardt, citat în caietul pro­gram al spectacolului. Că autorul vrea să implice aici realități politice bine cunos­cute și trăite personal, că intenționează să aducă în prim-plan argumente istorice ma­nipulate și acestea după bunul plac și interes al contemporanilor - e de la sine în­țeles. Ca întotdeauna, o operă de artă nu rămâne însă la nivelul faptelor care au ins­pirat-o, ambiționând învățăminte pen­tru toate locurile și toate timpurile.

Din distribuția numeroasă a spec­tacolului, în care mai toți ac­torii joacă mai multe roluri, se reține interpretarea lui Ale­xan­dru Pleșca în rolul conducă­to­rului revoltei permanente - Yorik, pre­zen­ță electrizantă, impunându-și personajul mai ales prin acțiunile sale, subliniindu-i su­perficialitatea de farseur simpatic, dar periculos mai ales prin poză și un anumit mod de a se mișca. Scene savuroase ca­ricatural-grotești creează și Anatol Durbală în rolul regelui Nicolaus. Ghenadie Gâlcă și Draga Dumitrița Drumi îi personalizează sensibil pe cei doi tineri orfani, iar Dina Cocea și Nicolae Darie, în rolul cuplului de bătrâni, aduc din timp în timp în scenă fiorul timpului care trece. Pentru unii, de­geaba. Întreaga trupă contribuie, cum spu­neam, solidar la reușita spectacolului, ală­turi de orchestră și prin contribuția echi­pei de concepție, de la coregraf (Dumitru Tanmoșan) la aranjorii muzicali (Serghei Racenco și Vadim Buinovski), de la ar­tis­tul vizual Ion Onică la costumiera Victoria Moldovanu, decorul fiind semnat de în­suși regizorul spectacolului.