"Teatrul înseamnă mai mult decât viață” – interviu cu Larisa Turea

“În teatru niciodată nu-i ca-n viață. Teatrul înseamnă mai mult decât viață” – interviu cu Larisa Turea, ochiul de veghe și îngerul iubitor, al artiștilor de la Teatrul Național  „Mihai Eminescu”.

Larisa Turea,  critic de teatru și film, jurnalistă, scriitoare, membră a Uniunii Scriitorilor din Moldova, de două decenii este secretar literar, în fapt ochiul de veghe și îngerul iubitor, al artiștilor de la Teatrul Național  „Mihai Eminescu”.

 Faptul că ziua de naștere, 29 februarie, apare în calendar o dată în patru ani, este pentru Larisa Turea „o viață ca o carte cu filele rupte” sau, cum a mărturisit pentru Gazeta de Chișinău, „în anii când nu sărbătoresc ziua mea de naștere, primăvara vine cu o zi mai devreme!”

Doamna Turea, sunteți scriitoare, dramaturg, aveți un nume și un cuvânt de expert în critica de teatru și film, ați făcut și faceți și jurnalism, și muncă de cercetare științifică, totuși, privind dintr-o parte se pare că teatrul rămâne o constantă a preocupărilor dumneavoastră, o dominantă. Este o întâmplare, un joc de circumstanțe sau o iubire asumată? De unde vine pasiunea pentru teatru?
E o poveste lungă cu teatrul și de fapt într-adevăr este prima mea dragoste, pentru că  prin anii când eram foarte tânără, la noi în sat, venea foarte des teatrul…, venea Teatrul de la Bălți, de la Chișinău. Cu ocazia acelor turnee, l-am văzut pe Eugen Ureche în rolul din „Faraonii”.
Când aveam eu vreo 16 ani, a venit în sat teatrul „Luceafărul”. A jucat spectacolul „Slugă și stăpân”. Pentru mine a fost altceva. La finalul spectacolului am aruncat un buchet mare de flori actorilor. Cineva din actori m-a observat, a întrebat cine sunt eu și... am început să primesc scrisori. Eu nu-l memorizasem bine pe acel actor. Eram în clasa a IX-a, mă pregăteam pentru Medalia de Aur (în perioada sovietică, la examenele de absolvire a școlii medii de 10 ani, candidații cu note maxime pe linie aspirau la cea mai înaltă distincție, medalia de aur, pentru care se pregăteau asiduu câțiva ani - n.n.), participam la diferite concursuri. Peste ceva timp, actorul care mă remarcase a venit la poarta noastră. Își dorea să afle cine sunt. Eram singură acasă, părinții erau la lucru. Vorbeam cu el și mă gândeam ce vor spune vecinii, ce va spune mahalaua?! Era un actor foarte bun, dar am hotărât să nu-i mai scriu.
Veneam des la teatru și pentru că aveam o rudă - un verișor de-al tatălui meu – Veniamin Apostol. Mă invita permanent la spectacole, la conferințe și diferite alte activități.  Cam așa, în scurt timp, m-am contaminat de virusul acesta teatral.
Îmi place teatrul, fiindcă este o ocazie de a trăi mai multe vieți concomitent, să te identifici, să vezi, să spui multe lucruri.

N-ați vrut niciodată să vă faceți actriță? A fost o perioadă din viața dvs în care v-ați gândit să fiți pe scenă, și nu în spatele ei?
Nu, eu sunt prea egoistă. Am jucat pe scenă… Am jucat la Casa de Cultură când eram studenți, dar mi-a fost în de ajuns ca  să îmi dau seama că actoria nu e pentru mine. Nu pot să devin alt om. Eu mă adaptez greu și nu mă pot transforma, nu pot deveni altcineva. Totuși actoria e o muncă foarte complicată. În principiu trebuie să te lepezi de tine însuți..., să joci rolul personajului.
Spunea cineva că „în teatru niciodată nu-i ca în viață”. Teatrul înseamnă mai mult decât viața. Înseamnă să înglobezi și mai multe emoții, și mai multe sentimente și este o muncă ingrată, o muncă în care ești dependent foarte mult de alții… Eu nu-s chiar așa de supusă cum s-ar părea. Uneori trebuie să te automutilezi pentru a face un rol și de asta îi și admir pe actorii noștri.

Credeți că este posibil ca un spectacol bun să marcheze existența unei persoane? Dvs ați trăit o asemenea experiență?
Sigur că da. Unul din autorii mei preferați, eseistul Paul Valery, zice că „leul este oaia digerată”. Fibra noastră sufletească se compune anume din cărți, din spectacole, tot ce absorbim devine parte a noastră. Nu știu dacă ne schimbă sau nu, dar cel puțin ne îmbogățește și faptul că o sală ca cea de la Teatrul Național din București ne asculta cu atâta atenție în timpul spectacolului „Dosarele Siberiei” și minute în șir am fost aplaudați la final înseamnă foarte mult.

Datorită dumneavoastră avem și noi ochiul critic la Cannes. În afară de observațiile și analizele de expert pe care le publicați și le diseminați în presă, am vrea să știm cum e să fii aproape de covorul roșu? Cum arată acest spectacol din perspectivă subiectivă?
La Festivalul de la Cannes noi mergem să muncim. Dacă actorii sunt idolii, sunt urmăriți etalându-și toaletele, noi, de obicei, vedem câte 3-4 filme pe zi, pot fi chiar și 6 sau 7. Avem ocazia să vedem cele mai bune filme în condiții speciale: cea mai bună sală de proiecție, cu cele mai comode fotolii, pentru că e una din grijile directorului festivalului să nu scârțâie fotoliul dacă cineva iese din sală. E o plăcere, fiindcă an de an ne întâlnim acolo ca într-o familie…, e un fel de reuniune de familie…, ne cunoaștem și cu toții facem parte dintr-un organism, care promovează filmul de calitate. Mă bucur mult și e o deosebită plăcere să îi văd pe ai noștri pe ecran. Din anul 1996, de când sunt eu la Cannes, filmul românesc a avansat foarte mult. Este o evoluție grandioasă.

Ați călătorit mult în străinătate, ați participat la nenumărate festivaluri. Este mare diferența între lumea teatrala de la noi și cea de peste hotare? Între publicul nostru și din alte părți?
Eu cred că valoarea teatrului există pretutindeni și proporția e aceeași. Problema e că noi, totuși, ne facem mult mai greu meseria, cu mai multe dificultăți. În condițiile noastre teatrul e ca o dragoste sinceră, nu cere bani pentru asta. Oamenii care fac teatru astăzi sunt devotați, pentru că, chiar vorbeam cu Mihaela Strâmbeanu pe același subiect, teatrul este o iubire necondiționată, sinceră, iubirea și devotamentul actorului care nu cere altceva în schimb. Teatrul nu mai are rolul de altar..., e  mai curând un club pe interese, decât un altar…, toate fenomenele din societate trebuie să-și afle reflectarea pe o scenă de teatru.
În România situația e cam aceeași, doar că salariile sunt mai mari. Pe când în Occident, actorii sunt mult mai bine plătiți, deși cred că noi suntem mai cunoscuți ca oameni de teatru în societate și mai apreciați, decât sunt cei din Occident. Îmi place mult la Varșovia. Teatrul polonez este eficient, avangardist, are toate genurile și este și un teatru privat, la care biletele pornesc de la 100 de euro în sus… Nu fiecare își poate permite. Există o mângâiere socială mai puternică. De aceea cred că, la noi, suntem atât de puțini în meseria asta și trebuie să fim mai solidari, trebuie să ne susținem, fiindcă suntem o mână de oameni. E regretabil  că apar atât de multe conflicte gratuite, care ne consumă din energie.
Dar cred cu convingere că una din valorile noastre ca o comunitate umană din zona aceasta sunt anume valorile culturale. Teatrul nostru este apreciat. Recent, la un turneu de la București un spectacol de-al TNME, care pare oarecum tradițional a umplut sala Teatrului Național de acolo, ceea ce este plăcut. Am avut turnee pretutindeni, iar primirea a fost foarte bună și generoasă, din cauza că totuși la noi se joacă mult și se joacă bine.

În afară de teatru, film, literatură, ce alte pasiuni aveți?
Am o pasiune vinovată: îmi place să gătesc, dar în ultimul timp o cam ignor. Îmi place să fac pește umplut, după o rețetă specială, îmi place să gătesc ardei copți umpluți cu urdă, alivancă.

Mereu sunteți în proces de creație și ne uimiți cu ceva nou. Ați putea să ne spuneți care sunt proiectele la care lucrați?
Mi-ar plăcea să reușim să aducem în scenă spectacolul „Maria Mirabela”, alături de regizorul Petru Hadârcă. Un spectacol cu muzica lui Eugen Doga, care sunt sigur că va fi adorat de copii. Și acum, urgent trebuie să reeditez „Cartea foametei”, care așteaptă să fie dată la tipar timp de o lună. Mă gândesc cum să le împac pe toate, astfel ca să le reușesc.
Vă dorim spor la muncă, abia așteptăm să venim la premieră.

LA MULȚI ANI, CU SĂNĂTATE ȘI ENERGIE CREATOARE INEPUIZABILĂ!