SPECTACOL

Steaua fără nume
Regie: Alexandru Cozub
Scenografie: Iurie Matei
Costume: Tudor Andreev (Clasa profesorului Tatiana Popescu)
Proiecţie video: Ian Onică
Coloana Sonoră: Alexandru Târșu
Premiera: 9, 10 decembrie 2017
Durata spectacolului: 2h 40min / Pauză: Da
Într-un orășel șters, de provincie, Profesorul Miroiu își împarte viața între cărți și stele. In așteptarea unei rarități editoriale care vine cu trenul, traiectoria terestră i se ciocnește, în fapt de seară cu cea a Monei, tânără vânătoare de inimi, fără bilet, dar cu mare dor de explorare. Între ei se înfiripă o poveste de dragoste care, aidoma unei explozii cosmice, scutură din temelii universul micii urbe.
Mihail Sebastian, (pseudonimul lui Iosif Hechter), s-a născut pe 18 octombrie 1907 la Brăila. Studiază dreptul și filozofia la București. Din 1927 demarează colaborarea cu ziarul Cuvântul, iar din 1932 cu revistele Romania literara si Azi. Membru al Asociației Criterion înființate la București unde ii are colegi pe Mircea Eliade, Emil Cioran, Eugen Ionescu si Constantin Noica.
Debutează în literatură cu volumul "Fragmente dintr-un carnet găsit" . A publicat romanele: "De două mii de ani" (1934), "Orașul cu salcâmi" (1935), "Accidentul" (1940).
Între 1935 și 1944, ține un jurnal intim, publicat postum abia in 1996.
Ca dramaturg, publică prima piesă de teatru "Jocul de-a vacanța" în 1939. I se interzice să mai practice jurnalismul și i se retrage licența de avocat pledant, conform legislației antisemite din România începutului anilor '40.
Sub pseudonimul Victor Mincu publică piesa de teatru "Steaua fără nume”, premiera căreia are loc pe 1 martie 1944, la teatrul Alhambra din București.
Presa vremii a descris astfel evenimentul: “Autorul, Mihail Sebastian, se ascunde sub alt nume. Agenții "Siguranței" sunt în sala Alhambra, arhiplină de altfel. Nu a fost un succes, a fost un triumf!”.
Din dramaturgia scriitorului mai fac parte si piesele "Ultima oră" si "Insula", cea din urmă rămânând neterminată, al treilea act fiind completat de prietenul său Mircea Ștefănescu.
Mihail Sebastian s-a stins în floarea vârstei pe 29 mai 1945 la București în urma unui accident rutier.
- Foto
- Video
- Distribuția
- Cronici




















Şeful gării - Petru Oistric
Un ţăran - Victor Drumi
Profesorul Miroiu - Ghenadie Gîlcă
Ichim - Mihai Zubcu
Domnişoara Cucu - Olga Guţu-Cucu
O elevă - Draga-Dumitriţa Drumi
Pascu - Alexandru Pleşca
Conductorul - Iurie Focşa
Necunoscuta - Diana Decuseară-Onică
Udrea - Nicu Suveică
Grig - Petru Hadârcă
Halta fericirii,
Mădălina Dumitrache
Într-o lume invadată de boomul mediatic, supusă adesea obsesiilor (a știrilor, a spectaculosului, a cifrelor și-a manevrelor) se simte nevoia unui remediu. Redescoperim, astfel, că visul e încorporat realității, ca o cmpensație tonifiantă pentru obositoarea înfruntare a cotidianului. În peisajul vieții teatrale în care se poartă montările postmoderne, cu caracter nonconformist, spectacolul Steaua fără nume, prezentat de trupa teatrului Național Mihai Eminescu, din Chișinău (în cadrul turneului “Teatru românesc la București, Iași și Chișinău”) e o “pată de normalitate”, de echilibru, care folosește o citire în dulcele stil clasic. Astfel, opţiunea regizorului Alexandru Cozub pentru o piesă din România începutului anilor ’40 profilează un discurs elocvent, dar în egală măsură poetic, la adresa suficienţei practice a omului din zilele noastre, provocat din toate părţile de nenumărate libertăţi. Lectura regizorală a directorului de scenă de la Chișinău dovedeşte o credinţă nestrămutată în textul lui Mihail Sebastian , dar şi o fină exploatare a jocului actoricesc, cu o tușă reverențios-modernizatoare (racord la elemente din filmele de gen/comedii sentimentale, realizate în perioada de glorie a Hollywood-ului). În lectura regizorală actuală, comedia trebuie să răspundă unei obsedante întrebări despre fericire. Deși greu de definit, acest concept capătă contururi clare la finalul acestei montări. Metafora, ascunsă sub ambalajul sclipitor, este livrată spectatorului sub înfățișarea, uşor naivă a poveştii, care ne aduce un mesaj întru libertate şi trăire a pasiunii.
Într-o urbe oarecare, de provincie, lumea își duce traiul patriarhal sub lâncezeala moralei intransigente. Ciocnirea unor eroi onești cu realitățile societății implică un examen mai atent. Profesorul Miroiu își împarte viața între cărți și stele. În așteptarea unei rarități editoriale care sosea cu trenul, traiectoria terestră i se intersectează, în fapt de seară, cu cea a Monei, o tânără, sfărâmătoare de inimi, fără bilet, dar cu o irezistibilă dorință de explorare. Aidoma unei explozii cosmice, idila înfiripată între cei doi zdruncină monotonia microuniversului provincial. Spectacolul stă sub semnul rigorii, coerenței, dar, mai ales al profunzimii analitice. Cu o viziune de ansamblu bine racordată textului, regizorul a creat o mizanscenă (Scenografie: Iurie Matei) plină de semnificații urbea/gara/casa lui Miroiu stă între –“infinit și efemer”- delimitat bine în restul/hăul scenei întunecate, iar în fundal se profilează (Concept video: Ian Onică) imagini alternative, în sepia sau cinemascope (marea, orașelul de provincie, trenurile de viteză, universul înstelat).
Evoluţia în spirală a istoriei face, probabil, ca regizorul să reactualizeze triumful unui visător, precum este şi personajul central al acestei comedii lirice. Deşi are o slujbă ştearsă şi o duce greu (salariul mic), caută să iasă din această condiţie apăsătoare evadând într-un alt univers/ “lumea stelelor”. Distribuirea actorului Ghenadie Gâlcă în rolul Profesorului Miroiu s-a dovedit o idee sclipitoare. Actorul, cu o fizionomie blajină, conferă o expresivitate nuanţată şi controlată a jocului, dând veridicitate portretizării. Realizează, cu fineţe, un Miroiu capabil să-şi sacrifice imaginea publică, prieteniile, economiile de dragul unei iluzorii descoperiri, întrezărind izbânda acolo unde nu cuteza nimeni să se gândească. Ghenadie Gâlcă aduce nuanţe realist-pitoreşti, fiind stăpân pe gestul dramatic. Piesa cu accente lirice se derulează într-un spațiu care sugerează o ciocnire, scena e așezată “într-o rână”. Muzica (Coloana Sonoră: Alexandru Târșu) cu accente de storyatemporal, cu haz şi cu uşoare aluzii contemporane, se înscrie armonic într-un decor sonor, contribuind la atmosfera plină de vitalitate de pe scenă.
Încă de la început, se profilează două tabere în care sălăşuiesc, pe de-o parte, persoanele creative, iubitoare ale libertăţii de exprimare, iar de cealaltă parte, cei ce cultivă conformismul, inhibarea şi reprimarea. Șeful gării/Petru Oistric devine eroul isteţ şi plin de farmec, care, sub masca naivităţii şi simplităţii, îi tratează pe ceilalți cu îndrăzneală. Plin de energie, ilustrează unele trăsături uşor de recunoscut pentru slujbașul român (aşa cum apare imprimat în mentalul comun): viclean, isteţ, pişicher, un pic sforar, dibaci, hâtru. Plin de vervă, va interacționa cu mucalitul Ichim/Mihai Zubcu și cu credulul țăran/Victor Drumi, încercând mereu să tragă “spuza pe turta sa”. Evoluția scenică a tuturor actanților exprimă stăpânirea mijloacelor de expresie în execuție: realismul trăirii și finețea accentelor psihologice se împletesc cu un nedisimulat patetism, dar și un viguros umor. Deşi are o partitură mai redusă, cea a patronului magazinului general, Pascu/Alexandru Pleșcacompletează cu acurateţe galeria oamenilor “practici”, uimiți de pasiunea devoratoare de bani a Profesorului Miroiu: “Păi ştiu eu? Cum mi-a dat-o librarul din Bucureşti, aşa i-am adus-o, mi-era şi frică, zău. Auzi d-ta? 22 de mii”.
Profesorul înrobit de pasiune – astronomie – capătă contur de arhetip/tipologia omului de bibliotecă, “evazionist” al realității în interpretarea plină de farmec desuet a lui Ghenadie Gâlcă. Candoarea perplexității prin care orice gest capătă un soi de armătură sufletească, dar, mai ales o acuitate rară a emoției, îl recomandă cu succes pentru acest gen de personaj. Profesorul Udrea, ipostaziat de Nicu Suveică, clasic în rigoare, este prietenul devotat al lui Miroiu, situate – fără voie – în tabăra celor care își duc traiul modest, cu demnitate, nerefuzând să mai spere.
Versiunea Mona propusă de fermecătoarea Diana Decuseară este un fel de etern-feminin inocent-perfid, care păstrează aura de melancolie a pasionalei Necunoscute. Blonda serafică, drapată în roz fané este o apariţie suavă, plină de candoare, dar şi de farmec retro-hollywoodian. Situată între Ileana Cosânzeana și Veronica Lake, actrița captivează de la prima apariție. Dacă în prima parte, afișează o frumusețe rece, în cea de-a doua parte dezvăluie nebănuite resurse – radiază căldură, bunătate şi emană curaj, dar se şi luptă cu proprii ei demoni/limitele traiului de lux. Diana Decuseară are cuvenita prezenţă scenică provocatoare a femeii de lux, păstrând lenea catifelată a personajului, dar şi disperarea femeii dornice de iubire autentică, fie și pentru o singură noapte. O altă incizie în intimitatea defectelor morale, a falsităților și a versatilității o face Grig, amantul înstărit al Monei. Petru Hadârcă dă dovadă de subtilitate şi fineţe în reliefarea mecanismelor psihologice ale celui care domină prin puterea banului. El intră într-o relaţie (bine controlată scenic) cu Mona, dar și cu ceilalți parteneri de scenă, păstrând viziunea desenului psihologic.
Rigida domnișoară Cucu pigmentează conturul întregului spectacol, deschizând o ușă interzisă din intimitatea fetei-bătrâne-fără-voia-sa, indicând modul în care visele de fericire eșuează într-un coroziv conformism. Lipsită de orizont, frumoasa de odinoară s-a ofilit într-un mediu limitat. Olga Guțu-Cucu are o vitalitate interpretativă debordantă în partitura excentricei profesoare, fiind clasică în rigoare/rigiditate şi romanțioasă în emoţie (în dialogul cu Grig & Mona). Deşi are o apariţie fulgurantă, aduce în scenă tipologia fetei, eleva Zamfirescu, o posibil viitoare femeie simplă, dar visând să evadeze din acel cadru/oraș limitat. Draga-Dumitrița Drumi aduce un suflu plin de naturaleţe, dar şi de o indiscutabilă expresivitate scenică.
Bunăoară, o necunoscută şi un pasionat profesor vor destrăma, temporar, legile patriarhale, caduce. Chiar dacă e plasat într-un soi de “eternă lume provincială”, există un adevăr la scară mică: ţinutul conservator. Perdelele din dantelă de la ferestre sunt, de fapt, destinate pentru a spiona acţiunile vecinilor. Totodată, pot fi şi (nişte) arme contra presiunii sociale, pentru a menține status quo-ul. Costumele realiste, de factură retro, concepute de Tudor Andreev , caracterizează deopotrivă personajele de pe scenă. Întreg spectacolul are o fluenţă, o acuratețe asigurată de o atentă dirijare a distribuţiei şi a celorlalte elemente ce ţin de spaţiul spectacular, dovedind dorul clasicilor de a coborî în actualitate graţie unei lecturi regizorale coerente.
Steaua fără nume aduce un mesaj profund, în limita în care spectatorul înţelege că pasiunea și bunătatea reprezintă măsura, mai degrabă, a ceea ce facem şi împărtăşim, ci nu ceea ce condamnăm pur şi simplu. Dragostea, pasiunea şi umorul sunt arme ce pot combate, întotdeauna, artificialul, suficiența și orice fel de lipsuri materiale.
Piesa lui Mihail Sebastian, deși a fost scrisă mulți ani în urmă (prima reprezentație a avut loc la 1 martie 1944 la București), a fost des solicitată de-a lungul anilor – în mai multe teatre și în mai multe țări, de-asemenea a fost și ecranizată.
În Republica Moldova, prima apariție în scenă a piesei de teatru „Steaua fără nume” s-a întâmplat în 1970 la Teatrul „Luceafărul”, fiind spectacolul de licență al absolvenților Școlii de Teatru „B. Șciukin” din Moscova, filiala Chișinău. Regizorul spectacolului era Ion Ungureanu, care a ales piesa unui dramaturg român, găsind-o plină de farmec și inepuizabile trăiri actoricești pentru tinerii săi învățăcei. Autoritățile sovietice de atunci au avut însă o altă părere și, după câteva reprezentații, spectacolul a fost interzis, regizorul fiind învinuit de naționalism (sic!).
După anii `90, adică în perioada Independenții, piesa s-a jucat cu succes pe scena Teatrului Rus de Stat „A.P. Cehov”, fiind montată de regizorul Petru Vutcărău.
Acum câțiva ani, regizorul Boris Focșa a readus, în altă variantă, pe scena Teatrului „Luceafărul” piesa „Steaua fără nume”.
Și iată că, la sfârșit de an, Teatrul Național „Mihai Eminescu” ne propune o nouă versiune a „Stelei…” în viziunea regizorului Alexandru Cozub. Scenografia o semnează Iurie Matei.
Autorii spectacolului concep desfășurarea acțiunii pe platforma învechită a unui vagon, care stă pe șine cam pe-o parte. Tot această platformă – din sală de așteptare, biroul șefului gării, se transformă în camera unde locuiește profesorul Marin Miroiu (în rol – Ghenadie Gâlcă). De sub podea sunt scoase la iveală rafturi cu cărți, tablouri, iar banca din sala de așteptare, miraculos, devine… pat.
Pe fundal se proiectează trenurile care sosesc în gara acestui mic orășel provincial, așa cum indică autorul piesei, vedem cerul albastru, sunt instalate niște scări, de pe care coboară frumoasa și strălucitoarea Necunoscută (înterpretă – Diana Decuseară).
Spectacolul este o îmbinare de farsă, comedie și poezie. Deși sunt la „modă” poveștile, dar astăzi pare neverosimilă cea din „Steaua fără nume” cu femeia frumoasă care a fost dată jos din tren, fiindcă nu avea bilet. Regia nu a pus accentele pe povestea în sine, ci pe miracolul care se poate întâmpla oricând și oriunde într-o noapte cu cer înstelat.
Ideea unei dragoste sincere și curate care se naște ca sclipirea unei stele într-o ciudată noapte, plină de întâmplări haioase, tulburi, temătoare (cartea veche adusă de la București, care costă tocmai 22.000 lei, o rață călcată de tren, care așa și nu a mai fost mâncată, o femeie venită parcă din alte lumi, un tânăr timid, care-i oferă găzduire, oameni care se tem de gura lumii) pune stăpânire pe întregul univers scenic, ne acaparează și ne face să credem că visele se împlinesc. Chiar dacă durata lor e foarte mică.
Ghenadie Gâlcă a venit cu un rol pentru care am toată admirația. Marin Miroiu în interpretarea sa este elegant și manierat fără ca să-și dea seama, este felul său de a fi, deși pecetea omului provincial s-a „lipit” de el: face parte din această lume, cum, la fel, face partea parte din lumea marilor visători, care au descoperit stele și galaxii.
Necunoscuta, Mona, din temătoare, fiindcă nu mai auzise până în acea seară de Ecuatorul ceresc, de Ursa Mare, de Dragon, de Kepler, a făcut cea mai mare descoperire din viața sa: că poate iubi și este iubită. Diana Decuseară și-a „țesut” rolul așa cum își țese luna cu razele sale veșmântul pe care-l lasă să cadă ca niște vise. A fost frumoasă, curioasă, plină de farmec, lucidă, romantică, simplă și convingătoare în jocul ei.
De remarcat interpretarea actorului Petru Oistric în Șeful gării, un șef grotesc, pentru care întocmirea unui Proces verbal devine un fel de obsesie, „stinsă”, miraculos, prin strecurarea în buzunar a unor bancnote, gest venit din partea lui Grig (în rol – Petru Hadârcă).
Grig, deși îmbrăcat la „patru ace”, în interpretarea lui Petru Hadârcă, nu are deloc alură de aristocrat. Mai degrabă seamănă a „proaspăt îmbogățit” din zilele noastre. Zâmbește cinic la vederea ghivecilor cu flori, se uită cu interes, dar și dispreț la interiorul sărăcăcios al încăperii, „apreciază” stropitoarea, privind-o ca pe un obiect de muzeu, se scandalizează vădit când aude de la Mona de o oarecare Ursa Mare…
În aceeași ordine de idei, amintesc și de jocul inspirat al actorului Nicu Suveică în rolul lui Udrea, profesor de muzică, al actriței Olga Guțu în roul domnișoarei Cucu, jucat ca pe „un argument”.
Spectacolul „Steaua fără nume” este o realizare reușită a Teatrului Național „Mihai Eminescu” în care strălucesc actorii prin arta lor interpretativă, strălucește ideea regizorală, care ne îndeamnă să nu ne pierdem speranța în vise și în dragoste. Iubirea, când se-ntâmplă, înseamnă lumină și veșnicie.
Turneul Teatrului Național din Chișinău la București
Între ziua lui Eminescu și aceea a lui Caragiale se întâmplă de vreo câțiva ani buni încoace un desant plin de însemnătate al Teatrului Național din capitala Republicii Moldova la București, într-un schimb cultural așteptat pe ambele maluri ale Prutului. În preajma Zilei Naționale a Culturii, celebrată la 15 ianuarie, teatrul care poartă numele lui Mihai Eminescu vine în vizită la acela cu numele lui Caragiale, după un popas la Iași, unde-i face o reverență lui Alecsandri la teatrul care-i poartă numele. Aproape un pelerinaj la obârșiile culturii române!
Anul acesta, turneul a inclus două spectacole de anvergură - Steaua fără nume, de Mihail Sebastian, și o piesă contemporană inedită aparținând scriitorului, jurnalistului și omului politic Sergiu Burcă, sub pseudonimul S.T. Burke, intitulată Balamucul vesel. Suficient afișul pentru a pune-n valoare trupa teatrului și preocupările repertoriale întinse pe o plajă cuprinzătoare, dacă ne gândim că anul trecut am avut și un Gib Mihăescu, alături de Ion Druță și Georges Feydeau. În acest fel, bucureștenii pot aprecia nu doar eforturile instituției de a-și îndeplini misiunea culturală națională, ci și capacitatea de a valorifica potențialul artistic al teatrului în proiecte repertoriale cât mai diverse și substanțiale.
Sala Studio a Teatrului Național „I.L. Caragiale“, plină ochi, a găzduit comedia lui Sebastian, inspirată dintr-un interbelic românesc melancolic și colorat, s-a pliat pe moliciunile dialectale ale moldovenilor, sporindu-și lirismul într-atât, încât spectacolul ne-a poftit să contemplăm mai întâi valurile înspumate ale mării. E, ce-i drept, în text o replică făcând aluzie la mare, când vine vorba de dorul de necunoscut al locuitorilor din provincia unde un profesor sărac visează la stele, dar nimeni până acum nu s-a gândit s-o posteze așa naturală, în fundal, chiar de la începutul spectacolului. Regizorul Alexandru Cozub a găsit această cheie, folosind-o și mai departe pentru a pune în contrast traiul meschin din orășelul prăfuit cu aspirațiile mai știute sau mai neștiute ale personajelor. A fost ingenios și când, împreună cu scenograful Iurie Matei, a conceput un decor care reprezintă la început biroul necăjit al Șefului gării, cel ce se înfruptă din rața călcată de tren, și care se transformă apoi prin manevre simple, la vedere, în camera sărăcăcioasă a profesorului Miroiu. De fapt, acesta o aranjează cu mâna lui, făcând din bancă pat și din birou lavabou, scoțând de sub podea emblematicele rafturi cu cărți, pe Keppler și Copernic, mentorii astronomului. Romantismul scrierii se instalează mai greu, însă, fiindcă impiegatul (Petru Oistric) are apucături de jandarm, strigă la pasageri bruscând până și limba, iar proaspăt sosita Necunoscută, viitoarea stea (Diana Decuseară), e cam prea înțepată și fără manierele presupuse de o divă care vine de la Sinaia, de la Casino. Ca să nu mai vorbim de Domnișoara Cucu, pentru care e în firea lucrurilor să vorbească răstit cu eleva Zamfirescu surprinsă pe peron fără număr, actrița (Olga Guțu-Cucu) fiind în notă, cum ar spune un cronicar de pe vremea lui Sebastian.
Surpriza spectacolului e tânărul Ghenadie Gâlcă, apreciat în general pentru compozițiile ghidușe din comediile în care a jucat, distribuit aici în contre-emploi, în rolul profesorului de astronomie Marin Miroiu. Cu fizicul lui insignifiant și stângăciile atribuite în mod just personajului, actorul reușește un portret atipic în raport cu galeria celebră a interpreților, de la Radu Beligan la Florin Piersic, care ne livrează imaginea unui personaj cuceritor, dacă nu prin fizic, cel puțin prin farmec personal. Ghenadie Gâlcă, dimpotrivă, e oarecum rigid, modest până la aneantizare, fără pic de glamour și, totuși, personajul lui impune. Mai ales în scenele de la el de acasă, când Mona devine mai flexibilă, mai femeie și treptat îndrăgostită de profesorul care se fâstâcește emoționant pentru un ins uscat ca el. Scena sărutului, greu de ratat, pentru că Sebastian e aici un maestru al lirismului bine temperat, le iese și celor doi, lăsându-ne la pauză cu gustul bun al vinului vechi. În partea a doua, dominată de amintirea simfoniei fredonate cuceritor de profesorul de muzică Udrea, un bonom dolofan (Nicu Suveică), alt visător ratat, și de apariția lui Grig (Petru Hadârcă) în chip de protector mai copt al Monei, comedia dobândește o amprentă de fotografie în sepia și mai evidentă. Și nu-i stă rău deloc așa, mai ales că primii care ne privesc cu nostalgie din poză sunt chiar eroii piesei, aduși de regizor din timp în timp prin fanta creată anume în decor. Ca într-o fotografie de epocă.