INTERVIU EXCLUSIV: În 2021, Teatrul Național "Mihai Eminescu" împlinește 100 de ani

În 2021, Teatrul Național "Mihai Eminescu" împlinește 100 de ani

Interviu acordat în exclusivitate pentru IP Agenția Informațională de Stat MOLDPRES de către Petru Hadârcă, director general al Teatrului Național "Mihai Eminescu"

MOLDPRES: Domnul Hadârcă, în presă apar informații contradictorii privind data exactă a centenarului de la inaugurarea Teatrului Național din Chișinău. Vă  cunoaștem nu numai ca regizor, actor și administrator, dar și ca pe un istoric al teatrului autohton. Ce puteți să ne relatați la acest capitol?

Petru Hadârcă: Informațiile nu sunt contradictorii, ci mai curând complementare, iar unele confuzii sunt generate de nuanțele ce țin de formele și de statutul juridic al trupelor de teatru românesc. Astfel, Teatrul românesc conceput ca instituție publică de interes național, recunoscut și legitimat ca atare prin acte și, respectiv, subvenționat din bugetul de stat, a fost înființat în toamna anului 1921, iar deschiderea stagiunii a avut loc la 6 octombrie. Trei ani mai târziu, în 1924, acest statut a fost confirmat prin decret regal. Dar, teatrul românesc, cu trupe care au încercat să creeze un teatru de repertoriu, precum și turneele trupelor românești de peste Prut au început imediat după semnarea actului Unirii. Astfel, în 1919, a fost înființată Compania dramatică română de propagandă culturală în Basarabia, iar în 1920 – Teatrul Popular. Problema deschiderii unui teatru în limba română a fost discutată în Sfatul Țării cu puțin timp înainte de Unire, la 14 martie 1918. În ianuarie, la invitația deputaților din Sfatul Țării la Chișinău a venit în turneu Teatru Național din Iași, în trupa căruia erau și artiști de la Naționalele din București și Craiova (refugiați la Iași din cauza războiului). Directorul teatrului era Mihail Sadoveanu. Pe 24 ianuarie, de Ziua Unirii principatelor, în sala Clubului Nobilimii s-a jucat Fântâna Blanduziei de V. Alecsandri, iar a doua zi, Răzvan și Vidra de B. P. Hasdeu. Aș putea afirma că procesul de unitate națională a fost catalizat nu numai prin dezbateri politice în Sfatul Țării, dar, și poate mai ales, prin teatru, literatură și muzică – contribuția lui George Enescu fiind inestimabilă.

MOLDPRES: Cum ați putea caracteriza perioada interbelică pentru Teatrul Național din punct de vedere a  notorietății, stilului, calității trupei de actori și a regizorilor?

P.H.: Astăzi se discută mult despre ce s-a făcut sau nu s-a făcut în acea perioadă. Eu nu sunt istoric și bineînțeles că specialiștii trebuie să dezbată acest subiect pe platformele academice. Totuși, în urmă cercetării istoriei domeniului în care lucrez, în urma lucrului cu memoriile victimelor deportărilor și deținuților politici, am ajuns la concluzia că cele mai mari realizări și cele mai sigure victorii s-au produs în domeniul învățământului și culturii. Fără școala românească, fără cartea românească și fără teatrul românesc din perioada interbelică, nu ar fi fost nici Marea Adunare Națională din 31 august 1989, nici alfabet latin, nici nimic. Spațiul unui interviu nu ne permite să răspundem nici măcar concis la această întrebare.

MOLDPRES: Dar după 1990 au apărut lucrări la această temă?

P.H.: Regretatul academician Leonid Cemortan a editat, încă în 2000, o monografie importantă de istorie a Teatrului Național din perioada interbelică. Era pentru prima dată când la nivel academic erau demontate falsurile istoriografiei sovietice despre faptul că în perioada interbelică la Chișinău n-a existat nici cultură, nici școală. Și subsemnatul a editat în 2016 o culegere de documente din acea perioadă: O cronică a Teatrului Național (1918-1930). Aici mă voi limita să nominalizez doar câteva nume  de referință ale actorilor care au jucat pe scena Naționalului românesc în perioada interbelică: Constantin Nottara, Maria Filotti, Agata Bârsescu, Mărioara Voiculescu, Aristide Demetriad, Tony Bulandra, George Vraca, Vasile Leonescu, Aristizza Romansecu, Constantin Mărculescu și Gh. Mitu-Dumitriu (cei doi au fost primii directori ai Naționalului din Chișinău), Costache Antoniu, Maria Cosmacevschi, Aurel Ion Maican, Ovid Brădescu și aș putea continua.

MOLDPRES: Сum a fost restabilit teatrul după 1945? Ce stil i-a fost imprimat teatrului în perioada sovietică și ce performanțe a obținut?

P.H.: Regimul sovietic a promovat politica urii de clasă, iar cei care se revendicau români deveniseră ocupanți și dușmani ce trebuiau lichidați. Astfel, prin teroare, înfometare, deportare și încarcerare au fost impuse schimbări radicale în toate domeniile vieții: a fost luat dreptul la proprietatea privată, au fost organizate colhozuri, în domeniul educației și culturii a fost interzis alfabetul latin și impus cel rus, limba s-a numit moldovenească, iar toată populația a fost declarată analfabetă. A fost interzisă memoria și amintirile a tot ce însemnase cultură românească și universală. La Chișinău, chiar din 1940 a venit trupa Teatrului moldovenesc de la Tiraspol, care (inaugurat în 1933 în RASSM) se numise „Primul Teatru Moldovenesc de Stat”. Și aceasta a devenit singura variantă oficială a istoriei teatrului din RSSM, „sovieticii ne-au culturalizat, ne-au adus teatru”, această povestire a fost inoculată și infiltrată de istoria oficială în conștiințele următoarelor generații.

În 1940, trupa de la Tiraspol a jucat în sala Express spectacolele muzical-dramatice Kotovski de Iurie Dold, Haiducii, „Legendă teatrală” de I. Rom-Lebedev, Pământul de N. Virta, Liubovi Iarovaia de K. Treniov și un colaj de cântece și dansuri, numit „piesa muzicală” „Când se coace poama”. După cum scria academicianul L. Cimpoi, reprezentațiile au trezit nedumerirea spectatorilor din Chișinău. În scenă se vorbea o limbă „arhaizată și chiar vulgarizată, cu localisme adesea greu de înțeles, cu fraze greoaie, artificial construite, mai ales datorită calchierilor mecanice din limbile rusă sau ucraineană, cu o rostire ce încălca cele mai elementare norme ale pronunției scenice, limba folosită de actori producea impresia de lipsă a unei elementare culturi profesionale”. Publicul a fost contrariat nu doar de limbaj, de conținutul repertorial, dar și de nivelul artistic. Chișinăul era un oraș de provincie, dar un oraș care reușise să-și cultive timp de douăzeci de ani o categorie numeroasă de spectatori de teatru pregătiți și educați prin teatru românesc, rusesc și evreiesc. Deși se afirma că trupa de la Tiraspol reprezintă școala sovietică a teatrului realist al lui C. Stanislavski, spectacolele erau departe de exigențele celebrei școli de artă, ale cărei principii erau împărtășite pe scena fostului Teatru Național românesc de Maria Cosmacevschi. Această actriță, o emblemă a Teatrului Național românesc în perioada interbelică, fiind vorbitoare de limba rusă, a însușit româna pentru a putea juca în spectacole românești. Era foarte frumoasă și talentată, își făcuse studiile la facultatea de dramă la Petersburg, jucase pe scena Teatrului Imperial din capitala Imperiului Rus, fusese și primadona teatrului rus din Chișinău. Totuși, în 1940, a refuzat oferta teatrului de la Tiraspol de a se angaja, căci, după cum mărturisea într-un interviu, nu putea admite să compromită valorile artistice pe care le admirase și promovase anterior pe scenele ruse și române. Totuși, Chișinăul avusese contact cu mari valori ale culturii române și europene. Cred că mulți își mai aminteau turneul din decembrie 1928, când trupa de la Praga a Teatrului de Artă din Moscova jucase pe scena din oraș.

MOLDPRES: Era vorba de un teatru rusesc în imigrație?

P.H.: Da, e vorba de o parte dintre actorii care înființaseră, împreună cu Stanislavski și Nemirovici-Dancenko, Teatrul de Artă de la Moscova. După revoluția bolșevică, o parte din trupă a ales să activeze în Europa, fiind cunoscuți în istoria teatrului drept Trupa de la Praga a Teatrului de Artă din Moscova. Revenind la întrebarea dumneavoastră, trebuie să spun că spațiul unui interviu nu ne permite să extindem subiectul, care necesită un curs întreg. Pot doar să spun că, în pofida regimului de frică și teroare din perioada stalinistă, teatrul românesc a supraviețuit datorită la doi factori: primul a fost limba română – chiar dacă politicienii de atunci i-au schimbat denumirea, chiar dacă era interzis sunetul și grafemul „ğ”,  limba funcționează după legile sale proprii, tot română a rămas, și al doilea a fost școala și cultura românească, celebrele „patru clase la români”. Nu i-au putut deporta și ucide pe toți, printre cei rămași mulți aveau cartea românească în creieri. Au luat tot, cărțile românești au fost interzise și arse, dar proverbul latin omnia mea mecum porto (tot ce am mai bun cu mine port) și-a făcut efectul: unii au transmis indirect amintirea și cunoștințele însușite în școlile românești, din cultura română, iar prin ea și pe cea universală. În teatru au fost Eugeniu Ureche, care făcuse facultatea de dramă și de operă la Conservatorul „Unirea” până în 1940, Constanța Târțău și Valeriu Cupcea făcuseră liceul, iar Arcadie Plăcintă, în perioada 1942-1943 a jucat la Tiraspol în trupa românească. După moartea lui Stalin și după discursul lui N. Hrușciov, un grup de intelectuali, în special scriitori, au dat o mare bătălie pentru limba română: în 1957 au obținut reforma ortografică prin care a fost recunoscut dreptul de a folosi grafemul și sunetul  „ğ” și tot atunci au fost recunoscuți scriitorii clasici români născuți în Principatul Moldovei. Astfel, au fost readuși în scenă V. Alecsandri, M. Eminescu și I. Creangă. A fost veriga de legătură între teatrul românesc din interbelic și teatrul „moldovenesc” de limbă română din perioada sovietică. De acolo își trag rădăcinile și asemenea fenomene teatrale precum dramaturgia lui I. Druță, A. Busuioc, iar ulterior D. Matcovschi, apariția unor regizori precum A. Băleanu, V. Apostol, de acolo își trage rădăcinile și fenomenul Teatrului „Luceafărul” cu cele câteva trupe vahtangoviste care a pregătit renașterea de la 1990.

MOLDPRES: Când și cum a fost depășită criza economică cumplită care a venit la mijlocul anilor 90 și care și-a pus amprenta și pe activitățile culturale?

P.H.: Fiecare întrebare pe care mi-o adresați abordează teme și probleme care nu ar fi epuizate nici în conferințe de câteva zile. Anii 90 au adus schimbări radicale, iar mișcarea teatrală a fost deosebit de bogată, intensă, interesantă. Am trăit-o cu toții, perioadă în care toate barierele au fost rupte, în care s-au amestecat frontierele tradiționale între domeniile de activitate. Mulți au profitat de această libertate pentru a fura și a se îmbogăți peste noapte, de aici și dezastrul economic și social. Repet, este o perioadă care trebuie examinată în toate nuanțele și nu poate fi oferit un răspuns în câteva propoziții. Cât privește Teatrul Național „Mihai Eminescu”, aș vrea să punctez doar câteva detalii: încă din 1988 fusese planificată și demarase procedura de reparație capitală a edificiului, astfel trupa Teatrului Academic de Stat muzical-dramatic „A.S. Pușkin” a fost nevoită temporar să joace în alte sedii. Prin urmare, trupa acestui teatru poate că a avut de suferit cel mai mult, a trebuit să facă față unor provocări și unor tensiuni mult mai puternice, iar impactul lor a fost pentru unii dramatic și tragic. Consider că această perioadă abia urmează să fie analizată. Țin să menționez numai faptul că în 1994, prin ordinul Ministerului Culturii, teatrul a fost numit Teatrul Național „Mihai Eminescu” și s-a afirmat o nouă generație de actori și regizori (A. Vasilachi, A. Cozub ca să citez doar două nume), o generație nouă, dar cu rădăcinile în sevele limbii române și ale culturii române cu deschiderile ei spre cultura Europei și a lumii. Important a fost și faptul că oamenilor de teatru li s-a oferit deplina libertate de creație, ceea ce era neobișnuit, a trebuit să ne învățăm să ne bucurăm de ea și să o valorificăm.

Și în anii 90, recucerirea drepturilor fundamentale la limbă, alfabet și cultură românească, s-a produs prin teatru. Până la revoluția din România, în luna mai 1988 a fost invitat la Chișinău Teatrul Național din Iași cu spectacolul Sfânta Sfintelor în cadrul Zilelor dedicate creației lui Ion Druță. Iar  în toamna lui 1989,  la inițiativa lui Ion Ungureanu, maestrul Ion Caramitru începe repetițiile pentru „A treia țeapă”, de Marin Sorescu, la Teatrul pentru Copii și Tineret „Luceafărul”. Proiectul nu s-a realizat, întrucât valul Perestroikăi, care a ajuns în România, a dat un alt curs istoriei: revoluția din decembrie a declanșat procesul de distrugere a vechiului regim și a deschis hotarele pentru tot ce a însemnat interdicție anterior.

Libertatea politică a catalizat și propulsat mai mulți oameni de cultură, entuziaști de a construi poduri culturale peste Prut. Situația economică din Republica Moldova din anii 1987-1992 (până la războiul de pe Nistru) oferea condiții favorabile pentru aceasta, publicul având un potențial înalt de cumpărare și un mare interes față de produsul cultural românesc, fructul interzis de ideologia sovietică. Entuziasmul Podurilor de flori și ridicarea sârmei ghimpate de pe Prut, a fost susținut printr-un val de spectacole muzicale și de teatru al artiștilor români la Chișinău, postul român de televiziune fiind retransmis prin cea de-a doua rețea de stat din Republica Moldova. În anii 90, la Chișinău a venit Teatrul Național Craiova cu un turneu de o săptămână.

Primele colaborări s-au datorat implicării unor oameni de cultură recunoscuți la acea oră, din pleiada de intelectuali care au trecut prin diverse forme de rezistență sau chiar persecuții din perioada regimului comunist. Ministerele culturii de la București și Chișinău erau conduse de Andrei Pleșu și Ion Ungureanu, ambii cu un prestigiu și o autoritate care trăgea greu la cântar. Potrivit însemnărilor din jurnalul lui Ion Ungureanu, omologul său de la București, Andrei Pleșu împărtășea ideea creării unui singur minister al culturii cu delegați la București și Chișinău. Totuși, cei doi miniștri au utilizat toate resursele legale și financiare pentru a cataliza relațiile culturale între cele două țări românești. La 20 iulie 1991 a fost semnat Protocolul privind colaborarea dintre Ministerul Culturii din România și Ministerul Culturii și Cultelor din Republica Moldova, primul document în baza căruia s-au derulat proiectele culturale și care s-a aflat la baza Convenției nr. 1992, din 19.05.1992, între Ministerul Culturii și Cultelor al Republicii Moldova și Ministerul Culturii al României. În anul 1991, la Teatrul Național Mihai Eminescu, sediul căruia se afla în reparație, regizoarea din România, Nicoleta Toia a montat Casa Mare de Ion Druță, iar Florin Zamfirescu - Năpasta de I. L. Caragiale. În același an, Nicoleta Toia a organizat primul turneu al teatrului în orașele din România: Iași, Piatra Neamț, Cluj-Napoca, Târgu-Mureș, Cluj, Oradea, Craiova, Pitești, București. Așa am început să trăim și să creăm liber. Nu a fost ușor, repet, e nevoie de o analiză a etapelor pe care le-am parcurs, dar astăzi, când pandemia limitează și pune din nou bariere libertății de acțiune și de mișcare, conștientizăm cât de mult valorează cuceririle noastre de atunci: să fii liber în alegerea repertoriului, să poți participa la festivaluri și evenimente internaționale nu numai în România, dar și în lume, să-ți poți alege orașul în care să mergi să faci școală de teatru etc.

MOLDPRES: Care este, în viziunea dvs. cel mai bun spectacol, cel mai bun regizor și cel mai bun actor din întreaga istorie a teatrului național?

P.H.: Cred că în activitatea teatrală nu poate fi evidențiată o singură figură sau un singur spectacol, din simplul motiv că este o creație colectivă, un singur actor, oricât de bun ar fi, nu poate asigura succesul unui spectacol. Ce ar fi Romeo fără o Julietă pe potrivă? Într-o singură stagiune, repertoriul unui teatru e format din mai multe spectacole, iar publicul este divers, astăzi chiar se utilizează acest cuvânt la plural: avem grijă de publicuri, căci fiecare își caută spectacolul său. Prin urmare am putea vorbi despre cele mai interesante spectacole și despre cei mai reprezentativi actori, și chiar și așa am avea nevoie de un registru întreg. Or, într-un interviu cu siguranță nu avem posibilitatea să-i nominalizăm pe toți, riscând să nedreptățim mai multe figuri proeminente. Tocmai pentru a nu se întâmpla aceasta, lucrăm deja la două cărți de format enciclopedic, pe care sperăm să le edităm cu ocazia centenarului Teatrului Național „Mihai Eminescu”. Ele vor reconstitui o istorie umană și de creație a celei mai vechi instituții teatrale de la Chișinău, propunând top 100: al celor mai reprezentative personalități – Un secol de teatru, o sută de personalități (Actori, regizori, scenografi, secretari literari, butafori, directori de teatru), titlul primului album, și topul spectacolelor memorabile – O sută de spectacole în o sută de stagiuni (Spectacole care au făcut istorie), titlul celui de-al doilea. Acolo se vor regăsi și personalitățile din interbelic și cei care au venit după: E. Ureche, D. Darienco, C. Constantinov, E. Cazimirov, C. Târțău, V. Cupcea, P. Baracci, V. Rusu, N. Caranfil, I. Negoiță, D. Cocea, V. Chirca, S. Luca, A. Ciobanu, A. Durbală etc. Acolo vor fi toate generațiile.

MOLDPRES: În ultimii ani, Teatrul Național a venit cu mai multe premiere. Acest lucru atestă o perioadă de succes în istoria teatrului?

P.H.: Premierele dau ritmul vieții noastre teatrale și marchează în calendarul teatral un soi de examene și sărbători în același timp. Sunt niște trepte pe care sperăm de fiecare dată să urcăm, dar uneori se întâmplă și să ne prăbușim  sau să batem pasul pe loc. Teatrul Național „Mihai Eminescu” are un repertoriu bogat și variat atât prin temele abordate, cât și prin autorii și textele montate, precum și prin limbajul și expresia scenică, avem în repertoriul curent peste 30 de spectacole. Din dramaturgia română jucăm I.L. Caragiale „Carnavalul” versiunea scenică Alexa Visarion, M. Sebastian  „Steaua fără nume” în regia lui A.  Cozub;  Gib. Mihăescu „În ochii tăi fermecători” dramatizare și regie A. Vasilachi, V.I. Popa „Take, Ianke și Kadâr”, regia V. Rusu, I. Druță „Casa mare” regia A. Cozub, A. Busuioc „În ochii tăi fermecători” regia P. Hadârcă, D. Matcovschi „Cântec de leagăn” și „Pomul vieții”, un monospectacol poetic din opera Leonidei Lari în interpretarea N. Caranfil, un alt monospectacol conceput de N. Cozaru „Maria Tănase: Aș muri, moartea nu-mi vine” ș.a. Aș vrea să scot în evidență două spectacole care abordează tema dramelor noastre istorice: foametea în „Copiii foametei” versiune scenică L. Țâcu, după cartea lui Alexei Vakulovski, și tema deportărilor și a condamnaților la GULAG în spectacolul document „Dosarele Siberiei” versiune scenică și regie realizate de subsemnatul în baza memoriilor victimelor deportărilor și ale GULAG-ului E. Chele, M. Cemortan-Spânu și Ion Moraru. Este un spectacol despre suferința fiecărui copil chinuit de regimul comunist, despre suferința nemângâiată a fiecărei femei care nu-și poate salva copiii (numai în vara lui 1949 au fost deportați în Siberia 11 899 de copii și 14 033 de femei), despre neputința bărbaților încarcerați în GULAG. Premiera a avut loc pe 6 iulie 2019, la 70 ani de la cumplita noapte a celui de-al doilea val de deportări. Cred că un moment deosebit de important este și faptul că acest spectacol a fost jucat în Sala Mare a Teatrului Național „I.L. Caragiale” din București în data de 20 ianuarie 2020, iar pe 24 ianuarie la Teatrul Național „V. Alecsandri” din Iași.

Teatrul Național „M. Eminescu” are o ofertă bogată din repertoriul universal. O premieră recentă „Cine l-a trezit pe Yorik”  aduce în fața publicului fragmente memorabile din teatrul lui W. Shakespeare într-o versiune scenică de excepție semnată de A. Vasilachi. Spectatorul mai poate opta pentru „Livada de vișini” de A.P. Cehov, în regia lui A. Cozub, pentru „Casa Zoikăi” de M. Bulgakov, în regia lui V. Drucec,  „Amorul dănțuie și feste joacă” , după comediile lui W. Shakespeare, versiune scenică A. Vasilachi și alte piese moderne din repertoriul internațional

MOLDPRES: Pregătiți ceva deosebit pentru Anul Centenarului Teatrului Național de la Chișinău?

P.H.: Pregătim o Reuniune specială a Teatrelor Naționale la Chișinău. Ne-am dori nespus de mult să reușim să avem cât mai multe spectacole, în special așteptăm pe scena noastră nume de referință din teatrele spațiului românesc, sperăm ca virusul care ne ține captivi să cedeze și să putem realiza aceste turnee. Vom organiza o campanie de turnee cu spectacolele noastre prin orașele din Republica Moldova. Sperăm să edităm cele două albume enciclopedii. Pregătim și o expoziție, și un simpozion. Cu mai multe detalii vom veni pe parcurs. 

MOLDPRES: Vă mulțumim mult pentru amabilitatea de a ne acorda acest interviu.