SPECTACOL
Dosarele Siberiei
Scenografie: Irina Gurin
Expresie corporală: Irina Slobodeaniuc
Proiecţie video: Ian Onică
Lupte scenice: Oleg Mardari
Secvențe video: OWH Studio
Scenariu: Petru Hadârcă, Mariana Onceanu
Spectacol realizat după memoriile:
Ecaterinei Chele, Margaretei Spânu-Cemârtan și Ion Moraru
Data premierei: 5 iulie 2019
Durata: 2h 15 min / Pauză: Da
Genul: Dramă
„DOSARELE SIBERIEI” - CIFRELE AU SUFLET
Ideea spectacolului o port de mult timp în minte și în suflet. Soarta românilor basarabeni persecutați, masacrați și exterminați de regimul comunist prin foamete organizată, prin deportări în masă și prin încarcerare în GULAG este o temă la care am revenit și am lucrat mai bine de zece ani, profitând de șansa de a monta mai multe spectacole-document la Teatrul Național Radiofonic de la București, la Teatrul Național „Vasile Alecsandri” din Iași.
După șocul produs de lectura Arhipelagul-ului GULAG de Aleksandr Soljenițân, am citit alte materiale, în special memorii ale conaționalilor noștri trecuți prin malaxorul represiunilor staliniste, descoperind treptat o realitate ascunsă, paralelă și diferită de cea trăită de mine în perioada copilăriei și tinereții. Am descoperit îngrozit că alături de noi, pionieri și comsomoliștii ce recitam voioși ode lui Lenin și Partidului, trăiau oameni care sufereau în tăcere, își plângeau în taină părinții, surorile și frații, bunicii, prietenii, uciși de sistemul odios și pervers, creat de cei pe care noi îi glorificam cu atâta inconștiență înflăcărată. De atâtea ori am trecut alergând pe coridoarele școlii pe lângă învățătoarea Ecaterina Chele, de atâtea ori am întâlnit-o pe drumurile satului și, cum se obișnuiește la țară, o salutam în grabă, dar niciodată n-am bănuit câtă suferință poartă în inima ei. Nu bănuiam că, în multe case, consătenii mei se măcinau, se stingeau lent de durere mută și neîmpărtășită. La fel cum nu mi-am putut închipui că Sângereiul meu drag, loc al bucuriei, a putut fi un loc al vaietelor și terorii, și în ’41, și în ’49, și în ’51, mi se ridică părul în cap când îmi imaginez cum drumurile satului s-au umplut de femei bocind și urlând de disperare, de copii plângând ținându-se de părinții și bunicii lor înnebuniți de frică și neputință, mânați cu toții în Siberia. Șocul emoțional produs de lectura amintirilor Ecaterinei Chele și ale altor martori oculari ai acelor timpuri, a fost răvășitor, însoțit de un sentiment de vină pentru inconștiența noastră, pentru că nu am știut și am fost atât de indiferenți față de oamenii îndurerați de lângă noi. Este adevărat că atunci această temă era tabu. Au trecut aproape trei decenii de când documentele de arhivă au fost desecretizate, supraviețuitorii au putut, în sfârșit, să spargă gheața tăcerii și să povestească experiențele traumatizante, istoricii au publicat studii, dar la nivelul mentalului colectiv rămâne un mare gol și o mare confuzie - nu s-a produs o asumare și o conștientizare a crimelor orchestrate de regimul comunist, așa cum s-a întâmplat cu cele ale fascismului.
Cifrele victimelor sunt impresionante, dar ele rămân în zona statisticii. Dacă moartea unui singur prunc strivit sub genunchiul soldatului care a urcat pe cuptor în căutare de dușmani ai poporului este zguduitoare, cât cântărește suferința celor 11 899 de copii deportați numai în vara lui 1949? Cum poate fi măsurată durerea celor 14 033 de femei, cele mai multe mame cu copii, deportate și ele în același an? Spectacolul este despre această imensă suferință umană, dar și despre puterea de luptă și de rezistență în fața răului care părea fără capăt. Spectacolul este și despre cei care au încercat să lupte și să-și apere familia, să-și apere modul de viață pe care l-au avut și l-au îndrăgit până la venirea „eliberatorilor”.
Spectacolul „Dosarele Siberiei” este doar o parte din cel pe care îl mai port în sufletul și mintea mea. Este doar o parte, întrucât fiecare carte de memorii scrise la această temă oferă subiecte aparte pentru spectacole și filme. Este doar o parte, întrucât a trebuit să renunț la unele idei pe care le-aș fi vizualizat scenic, dacă m-aș fi oprit la soarta unei singure familii. Totuși, de această dată am optat în favoarea cantității materialului documentar și a textului povestit de cele trei surse: Ecaterina Chele, deportată în 1941, Margareta Cemârtan-Spânu, în 1949 și Ion Moraru, condamnat politic în 1950 la GULAG, pentru că a condus organizația de luptă împotriva puterii sovietice „Sabia Dreptății”.
Foarte puțini din cei care au trecut prin suferințele și teroarea regimului sovietic mai sunt printre noi, cei mai mulți au plecat în lumea celor drepți. Ei, probabil, nu mai au nevoie de nimic de la noi, nici măcar de amintirea noastră. De aceste amintiri avem nevoie noi și, mai ales, copiii și nepoții noștri. Avem nevoie pentru a înțelege și conștientiza că ura, violența și teroarea nu pot crea o lume bună cu oameni fericiți.
Spectacolul durează 2 ore 15 min, vi se pare mult pentru ceea ce au pătimit? Vă așteptăm la teatru, fiecare spectator este o inimă și o conștiință aprinsă în amintirea sufletelor inocente chinuite în ținuturile îndepărtate ale Siberiei și Kazahstanului, în GULAG-ul sovietic.
Petru HADÂRCĂ, regizor
- Foto
- Video
- Distribuția
- Cronici
Exact cu 70 de ani în urmă au avut loc cele mai groaznice deportări în Basarabia și, probabil, ecoul acestui eveniment tragic a fost adus spre spectator. Și le-a reușit celor de la TNME să țină în acordare sala, adică spectatorii: cei mai în vârsta își aminteau de acele vremuri, iar generația mai tânără încearcă să-și imagineze ororile acelor timpuri neclare și lipsite de orice logică. De ce ar trebui deportați niște gospodari? De ce ar trebui rupte de la vatra lor mamele cu prunci în brațe sau bătrâni? Nimeni nu va putea răspunde la aceste întrebări, însă spectatorii, care au prins un loc la premieră, au înțeles un lucru: bolșevicii, comuniștii, socialiștii sunt roșii și vor sânge, vor durere și suferință. Și asta au făcut și fac în continuare.
Spectacolul „Dosarele Siberiei” o realizare după memoriile Ecaterinei Chele, Margaretei Spânu-Cemartan și ale lui Ion Moraru, în regia maestrului Petru Hadârcă este un examen al memoriei colective în amintirea celor duși de acasă: chinuiți și umiliți de regimul comunist în „Siberii de gheață’’. Cei care au reușit să se întoarcă erau străini în satul lor și mulți dintre ei n-au mai avut dreptul să calce pragul casei părintești. Gulagul sovietic nu este un termen, este viața unor oameni osândiți și mutilați fără drept la apel.
Alexandra TĂNASE, ziarul „Timpul”
Teatrul care a bătut istoria:
La cei 70 de ani de la cel mai mare val al deportărilor staliniste în Basarabia, Teatrul Mihai Eminescu a venit cu un spectacol monumental - Dosarele Siberiei - un eveniment cultural de excepție, care a întregit pe deplin suita de manifestări dedicate acestui eveniment tragic din istoria noastră. Prin „Copiii Foametei”, „Seceta Roșie”, „Sfatul Țării”, Teatrul Național a transformat istoria în artă și memoria într-un exercițiu profund de reflecție. Venind pe această filieră a educației istorice asumate, spectacolul „Dosarele Siberiei”, în regia lui Hadarca Petru, ne-a cutremurat. Chiar și pe cei care cunoaștem adâncurile istoriei deportărilor. Pentru că a expus ceea ce istoria n-ar fi putut reda niciodată - expresia suferinței, a trăirii individuale într-o tragedie colectivă, asumată de fiecare din cei 40 de actori, care pe scena Naționalului au devenit purtătorii destinului nostru. Felicitări Petrică și mulțumiri tuturor celor implicați în realizarea acestui spectacol-document, căruia istoria noastră îi rămâne profund îndatorată!!!
Octavian ȚÂCU
Un spectacol - fenomen!
Un spectacol -marturie a calvarului deportarilor.
Un spectacol de mare profunzime artistica.
Un spectacol in care MEMORIILE joaca un rol central, iar minunatii actori ai Teatrului National “Mihai Eminescu” alte roluri, centrale si ele.
“Dosarele Siberiei” - cutremuratoare ofranda pe altarul celor prapaditi in calvarul deportarilor!
Felicitari regizorului Petru Hadarca !
Felicitari tuturor actorilor.
Monica BABUC
„Dosarele Siberiei” la Cernăuți
Trupa Teatrului Național „Mihai Eminescu” din Chișinău a zguduit inimile spectatorilor care au umplut până la refuz sala Teatrului muzical-dramatic „Olga Kobîleanska” din Cernăuți. Actorii Teatrului chișinăuean au adus în scenă drama în două acte „Dosarele Siberiei”, notează BucPress.
Timp de aproape trei ore spectatorii au trăit acel calvar stalinist prin care au trecut românii din Basarabia în 1940 apoi după 1944, când armata roșie a venit să elibereze aceste pământuri de „sub ocupația română”. Pe exemplul unor sate din R. Moldova, regizorul aduce în scenă, cu marele său talent și talentul actorilor, iadul prin care au trecut oamenii locului odată cu ocupația sovietică — deportările în masă a populației autohtone în Siberia rusească, extremul nordic și stepele Kazahstanului. Aici bieții români, bărbați, femei, copii, duși săptămâni întregi în vagoane de animale, însetați și înfometați, au lucrat la tăierea pădurilor, constituirea colhozurilor, măcinarea pietrei. Orice încercare de a aduna un pumnișor de boabe de grâu din noroi sau de sub zăpadă se pedepsea drastic. Acești oameni, numiți și tratați de noile autorități ca „dușmani ai poporului” au văzut adevăratul iad pe pământ, însă acei care l-au supraviețuit nu și-au trădat limba și pământul lor sfânt.
„Pe această temă s-au scris sute, poate mii de articole, au fost înregistrate sute de mărturisiri ale celora care au reușit totuși să-l bată pe Stalin prin supraviețuirea lor, s-au editat cărți, s-au turnat filme. Însă o dramă jucată pe scena de teatru, atât de impunător și atât de aproape de adevăr, cel puțin eu nu cunosc. Și atât de adevărat puteau s-o pună în fața spectatorului doar urmașii celora care au trăit această urgie bolșevică.
Și spectatorul nord-bucovinean a primit cu deosebite emoții și retrăiri această capodoperă teatrală. Soarta înaintașilor acelora adunați în sala Teatrului cernăuțean a fost identică cu a fraților lor basarabeni: aceleași deportări, aceleași calvaruri, aceleași GULAG-uri. Nu odată scriind și publicând mărturisiri ale consătenilor mei iordăneșteni sau ale celora din satele învecinate, citind ceea ce au scris în timp colegii de breaslă de la alte publicații despre distrugerea directă a unui popor — toate acestea au fost văzute pe principala scenă teatrală din nordul Bucovinei în trăirile actorilor de la Chișinău. Talentul marelui regizor Petru Hadârcă, prezent în sală, ne-a îmbrăcat în pielea înaintașilor noștri care au primit „lumina Moscovei”. Și de mirare rămâne faptul când unii, chiar intelectuali de factură, de la noi, mai „cântă” și astăzi Moscovei cu atâta dragoste, de te iau fiorii. Ei neapărat trebuie să vadă „Dosarele Siberiei”, iar acei care le-au văzut, dar mai regretă după ruși, să mai caute această dramă, s-o vadă, s-o vadă, s-o vadă și să-și închipuie prin ce au trecut buneii și străbuneii lor”
, a declarat Nicolae Șapcă, vicepreședintele Societății pentru Cultură și Literatură Română în Bucovina „Mihai Eminescu”.
Acesta a fost și cel care a contribuit la organizarea spectacolului la Cernăuți. Președintele societății, Vasile Bâcu, a mulțumit în prezența spectatorilor directorilor a două Teatre — celui de la Chișinău și Cernăuți și le-a înmânat directorilor acestor instituții Petru Hadârcă și Iurii Marceac câte o Diplomă de Excelență din partea Societății „Mihai Eminescu”.
Petru Hadârcă a mulțumit publicului bucovinean față de care și-a exprimat admirația, acesta din urmă minute în șir aplaudând în picioare. Victor Jurat, directorul adjunct al Teatrului „Olga Kobîleanska” pentru organizarea spectatorilor, a invitat trupa Teatrului „Mihai Eminescu” din Chișinău la o colaborare pe viitor.
Seară cutremurătoare la Cernăuți
Marți seară, 8 octombrie, trupa Teatrului național „Mihai Eminescu” din Chișinău a zguduit inimile spectatorilor care au umplut până la refuz sala Teatrului muzical-dramatic „Olga Kobîleanska” din Cernăuți. Actorii Teatrului chișinăuian au adus în scenă drama în două acte „Dosarele Siberiei”. Timp de aproape trei ore spectatorii de parcă au trăit acel calvar stalinist prin care au trecut românii din Basarabia în 1940 apoi după 1944, când armata roșie a venit să elibereze aceste pământuri de „sub ocupația română”. Pe exemplul unor sate din Moldova regizorul aduce în scenă, cu marele său talent și talentul actorilor, iadul prin care au trecut oamenii locului odată cu ocupația sovietică — deportările în masă a populației autohtone în Siberia rusească, extremul nordic și stepele Kazahstanului. Aici bieții români, bărbați, femei, copii, duși săptămâni întregi în vagoane de animale, însetați și înfometați, au lucrat la tăierea pădurilor, constituirea colhozurilor, măcinarea pietrei. Orice încercare de a aduna un pumnișor de boabe de grâu din noroi sau de zub zăpadă se pedepsea drastic. Acești oameni, numiți și tratați de noile autorități ca „dușmani ai poporului” au văzut adevăratul iad pe pământ, însă acei care l-au supraviețuit nu și-au trădat limba și pământul lor sfânt.
Pe această temă s-au scris sute, poate mii de articole, au fost înregistrate sute de mărturisiri ale celora care au reușit totuși să-l bată pe Stalin prin supraviețuirea lor, s-au editat cărți, sau turnat filme. Însă o dramă jucată pe scena de teatru, atât de impunător și atât de aproape de adevăr, cel puțin eu nu cunosc. Și atât de adevărat puteau s-o pună în fața spectatorului doar urmașii celora care au trăit această urgie bolșevică.
Și spectatorul nord-bucovinean a primit cu deosebite emoții și retrăiri această capodoperă teatrală. Soarta înaintașilor acelora adunați în sala Teatrului cernăuțean a fost identică cu a fraților lor basarabeni: aceleași deportări, aceleași calvaruri, aceleași GULAG-uri. Nu odată scriind și publicând mărturisiri ale consătenilor mei iordăneșteni sau ale celora din satele învecinate, citind ceea ce au scris în timp colegii de breaslă de la alte publicații despre distrugerea directă a unui popor — toate acestea au fost văzute pe principala scenă teatrală din nordul Bucovinei în trăirile actorilor de la Chișinău. Talentul marelui regizor Petru Hadârcă, prezent în sală, ne-a îmbrăcat în pielea înaintașilor noștri care au primit „lumina Moscovei”. Și de mirare rămâne faptul când unii, chiar intelectuali de factură, de la noi, mai „cântă” și astăzi Moscovei cu atâta dragoste, de te iau fiorii. Ei neapărat trebuie să vadă „Dosarele Siberiei”, iar acei care le-au văzut, dar mai regretă după ruși, să mai caute această dramă, s-o vadă, s-o vadă, s-o vadă și să-și închipuie prin ce au trecut buneii și străbuneii lor...
Principalul complice în organizarea spectacolului la Cernăuți a fost Societatea pentru Cultură și Literatură Română în Bucovina „Mihai Eminescu”. Președintele acesteia Vasile Bâcu a mulțumit în prezența spectatorilor directorilor a două Teatre — celui de la Chișinău și Cernăuți și le-a înmânat directorilor acestor instituții Petru Hadârcă și Iurii Marceac câte o Diplomă de Excelență din partea Societății „Mihai Eminescu”.
Petru Hadârcă a mulțumit publicului bucovinean față de care și-a exprimat admirația, acesta din urmă minute în șir aplaudând în picioare. Victor Jurat, directorul adjunct al Tetrului „Olga Kobîleanska” pentru organizarea spectatorilor, a invitat trupa Teatrului „Mihai Eminescu” din Chișinău la o colaborare pe viitor.
Într-adevăr publicul bucovinean poate fi numit un public deosebit de primitor, receptiv... Așa suntem noi, cu dorul de cultura noastră teatrală de care, totuși, ducem lipsă, chiar dacă în ultima vreme ne-am bucurat mult de Teatrul „Matei Vișniec” din Suceava, ne vom bucura în curând de alte trupe teatrale de mare valoare de la București și Botoșani.
Dar mai rămân niște lucruri care nu ar trebui să ne caracterizeze și ar fi o minune să dispară! Dacă înainte de începerea spectacolului toți suntem rugați să închidem telefoanele pe durata prezentării, de ce vre-o 10-20 de persoane din 750 trebuie totuși să nu-l închidă? Să audă cu toții, când e liniștea mai mare în sală, ce muzică faină are la telefon? Sau nu are alt timp de a-și scrie sms-uri cu nu știu cine așa de important în acele două-trei ore?! Și aceasta vorbește despre cultura noastră.
Nicolae Șapcă,
Vicepreședinte al Societatății pentru Cultură și Literatură Română în Bucovina „Mihai Eminescu”
„Monitorul de Hliboca”