SPECTACOL

Copiii Foametei. Mărturii.

de Alexei Vakulovski

Regie: Luminița Țâcu

Scenografie: Corina Sărăteanu

 

Spectacol bazat pe mărturiile supraviețuitorilor foametei din 1946-1947

Spectacol premiat la gala premiilor UNITEM 2015:

„Premiul pentru abordarea istoriei neamului în arta teatrală”

 

Data Premierei: 27 mai 2014

Durata spectacolului - 1h 40m / Pauză: Nu

Luminiţa Ţâcu împreună cu toată echipa a reuşit să desăvârşească frumuseţea – e vorba despre fiecare dintre noi, despre fiecare bunic, străbunic care a trecut prin foamete. Am văzut interviurile actorilor de la conferinţa de presă, ei nu joacă doar un text, ei îşi spun istoria lor, direct legată de rude, de moartea trimisă prin înfometare în Moldova. Poate că nu ar trebui să spun asta, dar Luminiţa Ţâcu mi-a zis că de multe ori nu reuşeau să facă repetiţii pentru că actorilor le venea să plângă când trebuiau să spună textul. Nu e vorba doar de istorie, ci de viaţă şi moarte. De viaţa şi moartea noastră.”

Alexandru Vakulovski: Copiii foametei. Mărturii

Tatăl meu s-a născut în 1949, după ce bunica a trecut de foamete şi de o boală grea pe atunci – tifosul. De când îl ţin minte, tata mergea pe la bătrânii care au trecut prin foamete, iar ei veneau la noi acasă sau la şcoală. Şi acum mai găsim însemnările lui, are şi o cutie plină de casete cu mărturiile supravieţuitorii foametei. Tata a murit în mai 2006, cartea În gura foametei a apărut prima oară la Institutul Naţional Pentru Studiul Totalitarismului, Bucureşti, 2011, sub îngrijirea lui Flori Bălănescu. A doua ediţie a apărut la Editura Tracus Arte, în 2013. Mare mi-a fost bucuria când Petru Hadârcă m-a anunţat că Luminiţa Ţâcu va face un spectacol după volumul tatălui. Premiera va avea loc azi, ieri am fost la conferinţa de presă dedicată spectacolului şi fragmentele din piesă pe care le-am văzut m-au zguduit.

Probabil că nu sunt în măsură să vorbesc despre Copiii foametei, spectacolul Luminiţei Ţâcu după În gura foametei de Alexei Vakulovski. Pentru că e prea personal. Parcă îi aud vocea tatălui, iar ieri, într-un fragment prezentat, s-a întâmplat să aud mărturia bunicii. Tata a crescut cu istoriile despre foamete. Apoi, pentru că tema era interzisă – le-a adunat şi le-a dat lumii înapoi. Ceea ce era pentru el personal a devenit public. Şi Luminiţa Ţâcu împreună cu toată echipa a reuşit să desăvârşească frumuseţea – e vorba despre fiecare dintre noi, despre fiecare bunic, străbunic care a trecut prin foamete. Am văzut interviurile actorilor de la conferinţa de presă, ei nu joacă doar un text, ei îşi spun istoria lor, direct legată de rude, de moartea trimisă prin înfometare în Moldova. Poate că nu ar trebui să spun asta, dar Luminiţa Ţâcu mi-a zis că de multe ori nu reuşeau să facă repetiţii pentru că actorilor le venea să plângă când trebuiau să spună textul. Nu e vorba doar de istorie, ci de viaţă şi moarte. De viaţa şi moartea noastră.

Teatrul Naţional „Mihai Eminescu”, Chişinău. Alexei Vakulovski, Copiii foametei.Mărturii. Regia:Luminița Țâcu. Decor și costume: Corina Sărăteanu. În distribuție:Doriana Zubcu-Marginean, Snejana Puică, Iurie Focșa, Iurie Radu, Draga-Dumitrița Drumi, Leo Rudenco, Diana Decuseară, Ghenadie Gâlcă, Alexandru Pleșca. PREMIERĂ: marţi, 27 mai 2014, 18:00; miercuri, 28 mai 2014, 18:00. Piesa se va juca şi pe 1 iunie. Mulţumesc.

http://www.moldova.org/alexandru-vakulovski-copiii-foametei-marturii/

Moartea cântă la trombon

Îmi amintesc cum au reacționat analiștii politici și politicienii de o anumită culoare, când am lansat acum doi ani campania legată de împlinirea a 200 de ani de la anexarea Basarabiei de către ruși. 

Parcă o văd pe o moderatoare (pe atunci era la PUBLIKA TV) care se enerva când vreun invitat făcea recurs la istorie: lăsați trecutul, nu vă mai cramponați atâta de istorie, să întoarcem pagina, să ne uităm spre viitor.

O gravă iluzie: cum să te uiți spre viitor, când nu te-ai lămurit cu trecutul tău?

Un popor fără memorie istorică nu are viitor, iar recursul la istorie înseamnă recursul la memorie.

Naționalul de la Chișinău, montând „Copiii foametei. Mărturii” (după romanul omonim al regretatului Alexei Vakulovski) face un asemenea recurs la memorie. Valoarea mesajului etico-moral al spectacolului constă în primul rând în faptul că recursul nu aparține unui regizor care a fost martorul foametei din 1946- `47 și care ar avea vreun „interes”, ci unui regizor tânăr, care a aflat din istorie despre foametea organizată de sovietici în acești ani.

Numele regizoarei e Luminița Țâcu.

Gestul Luminiței Țâcu e unul de multe carate. Ca și jocul actorilor.

Fiecare mărturie e zguduitoare. Există scene și replici demne de tragediile anticilor. Tragedii trăite de copii. Iată una dintre ele: un copil dă întâmplător, pe o ulicioară, de muzicanții satului, morți, cu instrumentele în mâini. Cei care până mai ieri cântau la nunți și înveseleau satul acum stau cu toții, grămadă, morți, din cauza foamei. La un moment dat, se aude un trombon. Speriat, copilul crede că un muzicant e viu. Apoi se dumirește – vântul a suflat în trombonul mortului…

Din cauza gerului cumplit, morții nici nu mai puteau fi îngropați cum trebuie, prin sate puteai vedea câini care rodeau ba o mână, ba un picior de om.

În acest timp, grâul luat cu forța de la țărani, putrezea și fumega prin gări…

Criminalii nu au fost pedepsiți. Urmașii lor azi ne vorbesc despre patriotism moldovenesc și ne îndeamnă să sărbătorim ziua de 9 mai, „ziua victoriei”. Noi, urmașii celor morți de foame în 1946-47, nu ne vom găsi liniștea până nu vom îngropa morții, cinstindu-le memoria, și până nu vom spune tot adevărul despre criminalii care au organizat acest genocid.

Până nu vom face aceste lucruri, nu avem nicio garanția că în Moldova moartea nu va cânta din nou la trombon.

http://www.timpul.md/articol/moartea-canta-la-trombon-59568.html

 

Tata…, mi-e a mânca!

Erau anii 1946-1947… Era foamete în Moldova… era foamete și-n Antonești. 

Iar eu, acum, în 2014, pentru mai mult de-o oră și jumătate am trăit alături de Mătușa Hartina, nenea Luca, moș Sârghi, bădița Mitrofan, nenea Foca, țaca Glafira, Havrușa, cei care au supraviețuit foametei. Niște oameni simpli, pe atunci tineri sau copii, niște eroi despre care se vorbește și se amintește prea puțin.

Vorbesc despre ceea ce au făcut să se întâmple pe scenă regizoarea Luminița Țâcu și actorii Diana Decuseară, Ghenadie Gâlcă, Alexandru Pleșca, Snejana Puică, Doriana Zubcu-Marginean, Iurie Focșa, Iurie Radu, Draga-Dumitrița Drumi și Leo Rudenco. Vorbesc despre spectacolul „Copiii foametei. Mărturii”, după romanul cu același nume a regretatului Alexei Vakulovski.

***

„Tata era un bărbat puternic, înalt, mândru. Dar nu a supraviețuit foametei. Într-o zi, sora tatei a venit, m-a luat în brațe, m-a dus lângă sicriul tatălui meu și mi-a spus „Tăticuțu se duce, ia-ți rămas bun de la tăticuțu”. Eu nici nu prea înțelegeam ce se întâmpla pe atunci. M-am pus în genunchi lângă el, l-am sărutat și i-am șoptit la ureche: „Tata… mi-e a mânca”.”

***

Nu este un spectacol despre care poți să vorbești mult, este un spectacol care se simte. Această piesă de teatru m-a făcut să lăcrimez de durere, să mă cutremur. Eram mereu cu gândul la acei oameni care mâncau orice ca să trăiască și la noi, cei care trăim ca să mâncăm. Chiar și momentele de scurtă fericire, redate în spectacol, precum fericirea de a găsi și fura niște fructe din copacul vecinului, sau căsătoria și nașterea unui copil te fac să te judeci pentru spiritul de consumator.

Pe scena Teatrului Național „Mihai Eminescu” nu am văzut actori. I-am văzut pe acei locuitori ai satului Antonești care au învățat să lupte pentru viață, iar asta i-a făcut mai frumoși.

„Cum să înțeleagă nepoții că, uneori, o mână de grăunțe uscate este mai gustoasă decât toată ciocolata de pe lume?”, a răsunat pe scenă. „Era pe vremea lui Stalin atunci. Da’ amu?”, se mai întreabă un actor.

Nu am avut răspuns. Nu e un răspuns care să-i mulțumească pe toți. Tot ce am putut face noi, spectatorii, a fost să aplaudăm din toate puterile, cât mai tare! Până au început un pic să ne doară mâinile, poate. Doar așa putem să le mulțumim actorilor și regizoarei. Dar ce e durerea aceasta de mâini pe lângă ceea ce au simțit moșii noștri? Sau, ce e această durere de mâini pe lângă indiferența multora față de acest trecut al nostru.

„Tata, mi-e a mânca"…

Era pe vremea lui Stalin atunci.

http://www.timpul.md/articol/tata%E2%80%A6-mi-e-a-manca-59625.html

Alexandru Vakulovski: Recviem

“Îmi ieşi în cale un bătrân care se clătina scârţâind la fiece adiere de vânt. Îmi vorbi într-un grai neclar mie. De noi se apropiară alţi câţiva bătrâni scheletici. Îmi arătau spre centrul satului, spre vechiul nostru cimitir. Am privit atent şi m-am cutremurat: mormintele se mişcau ca un piept de voinic. Mi-am dat seama că respiră cei îngropaţi de vii în timpul foame­tei. Am încercat să împărtăşesc descoperirea mea bătrânilor, dar ei nu mai erau lângă mine. Fantomele lor pluteau, pluteau până au devenit nişte puncte albe. Se lăsă întunericul. Beznă se făcu. Nu ştiam unde să merg, nu găseam drumul. Apoi apăru un luceafăr. Luceafărul se prefăcu într-un ochi. Un ochi în­cărcat de lacrimi. Un ochi de copil înghiţit de foamete. Pe cer răsăriră sute de stele. Stele – ochi de copil. Îmi porunceau ceva înlimbalordumnezeiască.” (Alexei Vakulovski, Punct sau Recviem din volumul În gura foametei. Mărturiile supravieţuitorilor, Editura Tracus Arte, Bucureşti, 2013)

Periodic găsesc semne de la tata. E ca şi cum mi-ar vorbi şi acum, deşi s-au împlinit 8 ani de când nu mai e printre noi. Anul trecut am găsit o scrisoare netrimisă, printre nişte hârtii. Scrisoarea nu era învechită, tot ce ne spunea în ea era valabil. Făcând curăţenie prin bibliotecă, am găsit în cărţibani pentru urători. În fiecare an el punea banii pentru urători aparte, ca nu cumva la sărbători să rămână lefter şi să nu-i cinstească pe cei ce ne calcă pragul. Văd multe semne, dar cel mai tare mă zguduie cuvintele.

Ieri iarăşi l-am auzit. Prin nouă voci puternice, usturătoare, ale actorilor din spectacolul Copiii foametei. Mărturii. Actorii au fost intermediarii. Între mine, tata, cei morţi în timpul foametei, cei care au supravieţuit. A fost o lecţie de istorie despre noi. Istorie crudă, fără floricele, fără patetisme. Mulţi spectatori au ieşit din sală cu ochii în lacrimi şi cu noduri în gât.

Pot spune ca şi Dumitru Crudu: „Spectacolul pe care l-am văzut pe scena Naţionalului mi-a întrecut toate aşteptările. Eu, care ştiam textul, l-am urmărit cu faţa scăldată de lacrimi şi cu respiraţia tăiată.” Sau ca şi Constantin Tănase: „Criminalii nu au fost pedepsiți. Urmașii lor azi ne vorbesc despre patriotism moldovenesc și ne îndeamnă să sărbătorim ziua de 9 mai, „ziua victoriei”. Noi, urmașii celor morți de foame în 1946-47, nu ne vom găsi liniștea până nu vom îngropa morții, cinstindu-le memoria, și până nu vom spune tot adevărul despre criminalii care au organizat acest genocid.”

Poţi vedea în Copiii foametei un roman excelent, poţi vedea istoria nefalsificată, poţi vedea oamenii concreţi din Antoneşti, povestind cum au supravieţuit, cum au murit. L-am putut vedea şi pe tata, povestindu-mi pe îndelete, ceea ce trebuie să ştiu, ceea ce nu trebuie să uit. A fost şi dureros, dar durerea era purificatoare. Am ieşit din teatru ca din biserică. Nu ai multe momente în viaţă când se întâmplă aşa.

Mulţumesc, Dumitru Crudu, că într-o zi de vară i-ai dat Luminiţei Ţâcu volumul tatălui. Mulţumesc, Luminiţa Ţâcu, Petru Hadârcă,Corina Sărăteanu, Doriana Zubcu-Marginean, Snejana Puică, Iurie Focșa, Iurie Radu, Draga-Dumitrița Drumi, Leo Rudenco, Diana Decuseară, Ghenadie Gâlcă, Alexandru Pleșca. Ce aţi făcut e pur şi simplu extraordinar, e mai mult decât teatru. E o inimă uriaşă, care bate alarma, care ne trezeşte.

http://www.moldova.org/alexandru-vakulovski-recviem/

Noi încă şi acum ne mai temem de foamete/ Dumitru CRUDU

Sub  directoratul lui Petru Hadârcă, Teatrul Naţional „Mihai Eminescu” a redevenit un teatru de primă mână, aşa cum mai fusese doar sub Sandu Vasilache. Încă o premieră în această stagiune, cu spectacolul Copiii foametei, în regia Luminiţei Ţâcu, şi un nou succes fulminant. Meritul lui Petru Hadârcă e că i-a permis Luminiţei să monteze acest text zguduitor, aparţinându-i lui Alexei Vakulovski, un scriitor nedreptăţit în timpul vieţii, dar pe care încă urmează să-l descoperim, pe scena Naţionalului chişinăuian. Şi nu a greşit, întrucât Luminiţa Ţâcu i-a făcut Teatrului Naţional un mare dar: i-a dăruit un spectacol ieşit din comun.

Iată că, în acest moment, cele mai bune spectacole din repertoriul Teatrului Naţional îi aparţin lui Petru Hadârcă (În largul mării şi Hronicul găinarilor) şi Luminiţei Ţâcu, cu acest spectacol pur şi simplu răscolitor.

Textul îl cunoşteam. Ba mai mult decât atât, în urmă cu câţiva ani, mă plimbam cu bicicleta pe o stradă din cartierul Sculeni, când am întâlnit-o pe Luminiţa Ţâcu, căreia i-am dăruit cartea lui Alexei Vakulovski În gura foametei, proaspăt apărută. Mă impresionase atât de tare încât cadoul pe care i l-am făcut Luminiţei, l-am însoţit de cuvintele: sunt sigur că vei face un spectacol tulburător după cartea lui Alexei Vakulovski.

Spectacolul pe care l-am văzut pe scena Naţionalului mi-a întrecut toate aşteptările. Eu, care ştiam textul, l-am urmărit cu faţa scăldată de lacrimi şi cu respiraţia tăiată.

Toate personajele din spectacol au fost copii în timpul foametei. Dar în spectacol sunt bătrâni şi povestesc despre ce au trăit în primii ani de după război.

E un spectacol despre eroii foametei din 1946-1947, despre nişte copii maturizaţi prea devreme, în nişte condiţii inumane.

În 1970, împlinsem trei ani, când am descoperit că podul casei bunicii mele era plin cu pâine uscată. Plin-plin cu pâine uscată. Bunică-mea mi-a explicat că se teme să nu revină foametea. La fel şi personajelor lui Alexei Vakulovski, deşi sunt bătrâni, încă le mai e frică să nu se întoarcă acele vremuri de restrişte.

Un cuvânt cheie pentru a înţelege ce s-a întâmplat cu moldovenii în cea de-a doua jumătate a secolului XX e foametea. Marea intuiţie a lui Alexei Vakulovski, dar şi a regizoarei Luminiţa Ţâcu, e că scrutează istoria noastră postbelică, ca şi mentalitatea ezitantă a moldovenilor, prin prisma acestei catastrofe. Noi încă şi acum ne mai temem de foamete, la aproape şapte decenii distanţă.

E un mare spectacol făcut după o carte mare.

http://www.eminescu.md/?l=ro&a=13&i=40

„Copiii foametei. Mărturii”//PE 28 MAI ȘI 1 IUNIE. NU RATA ACEST SPECTACOL DE EXCEPȚIE!

Îmi amintesc și-acum. De fiecare dată când scăpam o bucată de pâine jos, buna mea, născută în anii ’30, îmi spunea: „nu da mâcâi pâinica pe jos; pâinea-i scumpă”. Ascultând îndemnul bunei, dar neînțelegând atunci, până la urmă, sensul vorbei înțelepte, ridicam pita de jos, suflam ușor peste ea s-o scutur de colb și-o sărutam.
Așa m-a învățat bunica. Bunica a trecut prin foamete. Bunica știe prețul pâinii. 

***
Spectacolul „Copiii foametei. Mărturii”, jucat la TNME, este 
regizat de talentata Luminița Țîcu și se bazează pe mărturiile supraviețuitorilor foametei din 1946-1947.

Sala și scena Teatrului Național cu doar câteva minute înainte de spectacolul „Copiii foametei. Mărturii”

(Am ieșit de la spectacol plângând. Aveam și de ce. Bunica mea. Buneii mei. Toți.)

Spectacolul (care a durat 2 ore, dintre care a patra parte au fost multe, dar MULTE aplauze!) poartă cu sine o încărcătură emoțională extraordinară… Cea a mărturiilor sătenilor din Antonești, Ștefan-Vodă.

La fel ca muuuuulți alți basarabeni, ucraineni, polonezi, aceștia mureau de foame în timpul „marii foamete” atât de bine organizate de „fratele mai mare”, în general ori, „tătuca Stalin”, în particular.

E un spectacol de excepție la care trebuie să meargă fiecare din noi. Fiecare din cei care au avut bunici trecuți prin foamete, deportări și război. Fiecare din cei cărora le pasă de istorie, adevăr, trecut și viitor.

Am fost întrebată pe Facebook dacă „e mai mult acțiune sau povestiri din partea actorilor?”

Este o mărturie, prieteni. Una pe cât de reală, pe atât de tristă și dureroasă. Mergeți cu smerenie și compasiune la acest spectacol. Cu dorința de  auzi ceea despre ce, părinții mei, de exemplu, nu au învățat în școlile „sovietului”.

E de datoria noastră însă, consider, ca noi, generația tânără, să cunoaștem aceste adevăruri dureroase și să le transmitem mai departe. Prietenilor, cunoscuților, copiilor, nepoților, vecinilor, părinților. Iar totodată, de datoria-ne-i să prețuim înalt tot ceea ce avem:

Casa, Familia, Pâinea. Sunt sfinte.

Luminiţa Ţâcu împreună cu toată echipa a reuşit să desăvârşească frumuseţea – e vorba despre fiecare dintre noi, despre fiecare bunic, străbunic care a trecut prin foamete. Am văzut interviurile actorilor de la conferinţa de presă, ei nu joacă doar un text, ei îşi spun istoria lor, direct legată de rude, de moartea trimisă prin înfometare în Moldova. Poate că nu ar trebui să spun asta, dar Luminiţa Ţâcu mi-a zis că de multe ori nu reuşeau să facă repetiţii pentru că actorilor le venea să plângă când trebuiau să spună textul. Nu e vorba doar de istorie, ci de viaţă şi moarte. De viaţa şi moartea noastră.” scrie moldova.org

http://iuliabrad.wordpress.com/2014/05/28/copiii-foametei-marturiipe-28-mai-si-1-iunie-nu-rata-acest-spectacol-de-exceptie/

Un apel la memorie: „Copiii foametei. Mărturii”

Un spectacol după romanul lui Alexei Vakulovski la Teatrul Național „Mihai Eminescu” din Chișinău.

O nouă premieră pe scenă Teatrului Naţional „Mihai Eminescu” unde se poate vedea un spectacol cutremurător „Copiii foametei. Mărturii”, după romanul omonim al regretatului Alexei Vakulovski, care a adunat pe parcursul anilor diverse confesiuni ale locuitorilor din Antonești, raionul Ştefan Vodă, de pe urma foametei

Regizoarea Luminița Țâcu

Este un spectacol diferit, în mare parte bazat pe text, unde regizorul spectacolului Luminiţa Ţâcu ne mărturiseşte că a mizat mai mult pe echipa tânăra a teatrului, deoarece i-ar fi fost complicat să explice altcuiva care are deja o experienţă mai mare în teatru că scopul ei este să obţină nu neapărat un spectacol.

„Ceea ce aţi văzut în seara asta, sau ceea ce urmează să vadă alţii, asta e un îndemn să vadă dincolo de teatru, ceea ce se întâmplă în scenă cu acest spectacol

nu este teatru, este un apel la memorie şi de fapt este un act care  se produce în acelaşi timp între public şi actor, este ceva de care trebuie să ne aducem aminte, să realizăm şi să nu uităm niciodată. Cred în continuare că este un mare curaj să se vorbească din scena mare la microfon despre foamea din '46-'47, e un mare risc pe de altă parte şi nu în ultimul rând suntem actori.”
În timpul repetiţilor actorii au avut parte şi de o profesoară de istorie care le-a relatat actorilor mai în detalii viaţa din timpul foametei.
Actorul Iurie Radu nu a rezistat la unele confesiuni din timpul spectacolului  şi chiar a lăsat vreo două lacrimi să-i cadă pe obraz: „Mă simt onorat pentru că la început nu eram în lista actorilor în acest sectacol, dar doream foarte tare pentru că este o onoare şi o datorie a actorilor, a oamenilor de cultură, a oamenilor de artă să

Imagine de la spectacolul Teatrului Național „Mihai Eminescu”

spună adevărul. La început când citeam cartea, mărturiile astea, practic la fiecare lectură, ieşeam cu ochii plini de lacrimi, pentru că, vrei nu vrei, nu te poţi detaşa aşa repede”.

„Din momentul premierei, încet, încet, o să ne detaşăm de acest text, dar este extrem de complicat; la final am un monolog despre deportări şi nu puteam să zic textul că aveam un nod în gât şi evident că în scenă trebuie să depăşeşti lacrimile şi să dai text, ori totul este atât de crud în noi, încă ne macină aceste dureri”, ne mărturiseşte actriţa Snejana Puică.

Nata Albot

Jurnalista Nata Albot, care este şi ea prezentă în sală, spune că este un spectacol dificil, dar unde poate vedea şi trăi aceleaşi emoţii relatate de către bunicii ei: „Istoria spusă prin această piesă este atât de dureroasă şi atât de pofundă şi atât de detaliată încât te captivează şi nici nu apuci să vezi cum trece timpul. Şi mai ales sunt extrem de emoţionată că ei au colectat aceste confesiuni din gura omului, deci nu sunt cărţi citite, nu sunt invenţii, ci este de la prima sursă. Eu recomand acest spectacol tuturor celora cărora le vine să arunce bucăţica de pâine la gunoi”.
Mai multe impresii ne spun chiar aplauzele spectatorilor, printre care o găsim şi pe Ana, tânăra, buneii căreia au îndurat foametea: „Sunt profund impresionată de jocul actorilor pentru că redă o realitate pe care o cunosc de la rudele mele, cei care au trăit în timpul foametei. Eu cred ca este un spectacol la care ar trebui să vină mulţi tineri, pentru ca să înţeleagă luxul în care trăiesc azi şi este de fapt o lecţie pentru noi”.
Scenografia spectacolului a fost doar din aşchii de lemn presurate pe jos, un scaun… şi plus actorii aşezaţi într-o singură linie pe durata întregului spectacol. Pe cât de simplu, pe atât de trist şi dureros.
Copiii foametei. Mărturii” a trezit mari emoţii în rândul spectatorului, chiar dacă a fost bazat doar pe mărturiile supraveţuitorilor din timpul foametei, actorilor le-a reuşit întocmai să aducă mesajul şi în zilele noastre.

http://www.europalibera.org/content/article/25408648.html

Foametea din inimile copiilor

Scenă din spectacolul „Copiii foametei. Mărturii” în regia Luminiței Țîcu, Teatrul Național „Mihai Eminescu”

„Copiii foametei”, în premieră la Teatrul Național „Mihai Eminescu”

În vara anului 1947, Valentina Slobodeniuc din satul Iagorlâc, raionul Dubăsari avea 11 ani. Valentina nu cunoștea fericire mai mare decât să alerge pe ulițele satului, să înoate în apele Nistrului. Dar anume în acea vară, fetița nu avea energie pentru joacă. Valentina, frații ei, toți copiii din Dubăsari, dar și cei din Ungheni, de la Bălți, de la Cantemir și Ștefan-Vodă sufereau de foame și îmbătrâneau pe zi ce trece.

Tot 11 ani avea Tatiana Popa, din satul Buda, Călărași. Era orfană de mamă. O rudă a tatălui ei Alexandru a vrut s-o ia de suflet când avea doar câțiva anișori. Însă Alexandru a spus: „Turtă de cenușă voi mânca și eu, și ea, dar n-o dau”. N-a știut Alexandru că vorbele lui se vor adeveri și că vor ajunge să mănânce turte de cenușă. Din cauză că undeva la Moscova un om, făcut din carne și oase, la fel ca și ceilalți, a decis să ucidă copii pentru ca să-și mărească puterea.

Piese bazate pe document

Premiera spectacolului documentar „Copiii foametei. Mărturii”, montat de regizoarea Luminița Țâcu la Teatrul Național „Mihai Eminescu”, după cartea „În gura foametei” de Alexei Vakulovski, a fost un act cultural necesar pentru recuperarea memoriei, a adevărului. Luminița Țâcu își asumă misiunea de a revitaliza teatrul basarabean, de a-l hrăni cu texte, viziuni contemporane. Nu face parcă nimic ieșit din comun. Piese bazate pe document, pe mărturii reale se scriau bine mersi încă în Europa interbelică. Conceptele dramatice minimaliste, axate pe autenticitate, mesaj, fără artificii sau isterii actoricești sunt și ele prezente pe scenele lumii de mulți ani. Dar iată că la noi aceste concepte ajung abia acum, în pofida rezistenței și frustrărilor locale.

Luminița Țâcu, un adevărat creator de teatru

Cu un portofoliu impunător de producții lucrate împreună cu actorii Teatrului Național, cu independenții de la Laboratorul teatral Foosbook, cu studenții de la Academia de Muzică, Teatru și Arte Plastice, Luminița Țâcu este un adevărat creator de teatru. Se vede o logică în munca ei, o evoluție marcată de dorința de a-și dezvolta propria estetică, propria identitate artistică.

„Copiii foametei” reconstituie evenimentele din timpul foametei din 1946-1947, așa cum le-au trăit copiii din satul Antonești, raionul Ștefan-Vodă. Din scenă auzim istoriile unor oameni reali, cu destine mutilate, mărturii dure, imposibil de inventat. Pentru actorii Doriana Zubcu-Mărgineanu, Snejana Puică, Iurie Focșa, Iurie Radu, Draga-Dumitrița Drumi, Leo Rudenco, Diana Decuseară, Ghenadie Gâlcă și Alexandru Pleșca a fost cu atât mai greu să lucreze la acest text, cu cât ei știau că tot ce spun s-a întâmplat cu adevărat și că prin tragedia foametei au trecut, probabil, și propriile lor familii. Realitățile din ’46-’47 sunt surprinse în ansamblu, cu premise, context și consecințe. Bazându-se pe cazul satului Antonești, pe cartea concretă a lui Alexei Vakulovski, echipa de la Teatrul Național reușește să dea volum și complexitate materialului dramaturgic. Asistăm la radiografierea unui fenomen social distrugător. Cum te adaptezi unei situații extreme? Ce faci pentru a rezista, pentru a-ți salva familia? Cât de puternic este instinctul de supraviețuire? Sunt întrebări la care răspund, rând pe rând, protagoniștii piesei.

Realism și pură poezie

Momente de un realism ce taie în carne sau bucăți de pură poezie, toate își au loc în memoria colectivă: „Ţin minte cum l-au dus pe tata la cimitir. Eu stam pe cuptor lipit de sobă. Hămesit de foame eram… M-am pus în genunchi lângă tata, am sărutat icoana, l-am sărutat pe tata şi i-am şoptit:– Tată, mi-i a mânca. Cu vorbele iestea a fost dus la cimitir tata. … Totdeauna când îmi era foame gemeam: – Tată, mi-i a mânca. (…) Eu atâta pot zice şi acum: – Tată, mi-i a mânca.” Într-un fragment de o poeticitate sumbră, unul dintre supraviețuitori își amintește cum a văzut pe un câmp cadavrele unor muzicanți, care au murit așa, cu instrumentele în brațe. Sunetele unei trompete învie dintr-odată și conferă întregului peisaj o dimensiune apocaliptică.

Deși lupta pentru supraviețuire era una crâncenă și fiecare se descurca cum putea, sentimentul că trăiesc într-o comunitate nu i-a părăsit niciodată pe „copiii foametei”. Ieșeau în sat să vadă „ce mai mănâncă lumea”, făceau schimb de rețete cu scoarță de copac sau papură, cu lobodă și ghinde. În spectacolul ei, Luminița Țâcu a ținut cont de detaliile frumoase ale timpului. Da, și atunci erau oameni care împărțeau ultima bucată de pâine, care duceau morții la cimitir, să nu zacă în stradă. Și atunci s-a făcut o nuntă. Invitații nu dădeau cadouri, că n-aveau de unde. În schimb, promiteau lăzi de zestre, bani și animale într-un viitor incert, când totul va reveni la normal.

Gesturile foametei

Gesturile foametei sunt puține și încordate – dinți scrâșnind, o mână dusă la gură, brațe slăbite încolăcind pântecele. În viziunea Luminiței Țâcu, însăși mișcarea oamenilor este redusă la minimum, fiindcă e nevoie de toată puterea și concentrarea ca să te ții pe picioare. Decorul și costumele, semnate de Corina Sărăteanu, sunt și ele ascetice: haine negre, o laviță lungă, una singură pentru toată comunitatea, o păpușă din pânză de sac purtată în brațe – simbol al fratelui dispărut în timpul foametei, al tuturor celor care s-au rătăcit sau nu au supraviețuit măcelurilor. Cu această povară au rămas să trăiască toți copiii foametei și urmașii acestora, până astăzi.

Multe veri s-au scurs după cea din 1947. Valentina Slobodeniuc și Tatiana Popa ne povesteau nouă, nepoatelor lor, cum au trecut de foamete. Dar noi eram prea ocrotite, prea sătule ca să înțelegem cum într-o țară întreagă nu era nimic de mâncare, cum mânca lumea guzgani, vrăbii, papură, piele de opincă, cum mâncau oamenii alți oameni. De fapt, eu nu înțeleg nici acum. Știu doar că am apărut pe lume fiindcă buneii mei au avut mai multă putere decât toată nomenclatura, securiștii, decât toate armatele, tancurile, avioanele și submarinele sovietice. Străbunii mei au vrut doar una – să-și țină copiii în viață. Iar viața întotdeauna învinge.

Constanţa Popa  

http://www.jc.md/foametea-din-inimile-copiilor/

„Copiii foametei”

            „Copiii foametei. Mărturii” este un spectacol de teatru făcut după cartea lui Alexei Vakulovski, „În gura foametei (mărturii ale supravieţuitorilor)” (ediţia I: 2011, ed. a II-a: 2013), un proiect cultural-istoric regizat de Luminiţa Ţâcu la Teatrul Naţional „Mihai Eminescu” din Chişinău.

            Cartea cuprinde 43 de interviuri (multe dintre ele fiind cu o familie, nu neapărat cu un singur om) cu supravieţuitorii foametei din 1946-1947 din R.S.S. Moldoveneasă/Basarabia (mai exact, din satul Antoneşti, r. Ştefan Vodă, toate interviurile fiind făcute de profesorul Alexei Vakulovski cu consătenii săi), foamete provocată de Stalin şi partidul comunist al URSS şi susţinută de activiştii locali, carte distinsă cu Premiul Memorie la Salonul Internaţional de Carte de la Biblioteca Naţională a R. Moldova (SIC 2011). Iar piesa de teatru „Copiii foametei. Mărturii” este „un spectacol document construit în totalitate pe baza mărturiilor celor care au trăit Marea Foamete din 1946-1947. Mărturiile pe care le vei auzi în timpul spectacolului sînt toate din cartea lui Alexei Vakulovski, În gura foametei”, spune regizoarea Luminiţa Ţâcu în caietul de prezentare a spectacolului. Textele sînt cu adevărat cutremurătoare, iar actorii (toţi tineri şi foarte tineri) Doriana Zubcu-Mărginean, Snejana Puică, Iurie Focşa, Iurie Radu, Draga-Dumitriţa Drumi, Leo Rudenco, Diana Decuseară, Ghenadie Gâlcă şi Alexandru Pleşca le interpretează şi le joacă absolut impecabil.

Piesa trebuia să se joace în Sala Mică, dar cînd Petru Hadârcă, directorul teatrului, a văzut-o la repetiţii, a mutat-o imediat la Sala Mare şi nici de data asta n-a greşit. Sala a fost arhiplină şi spectatorii pur şi simplu au amuţit pe tot întinsul piesei, asta pentru că actorii au reuşit să creeze o atmosferă extraordinară din primul minut – ce spun? chiar dinainte să înceapă propriu zis piesa (cînd spectatorii intrau în sală, actorii erau pe scenă şi-şi intraseră deja în rol!).

            Foarte bună regie, scenariu, fundal sonor (bătăile inimii, dar şi un cîntecel compus de Ana Maria Fusu la vîrsta de 6 ani!), efecte speciale, coregrafie, decor, extraordinar jocul actorilor şi, fireşte, textul!

            Ce e foarte fain e şi că spre sfîrşitul piesei echipa reuşeşte să aducă acest spectacol-document în zilele noastre, astfel „Copiii foametei” nefiind „doar” o dramă din istoria recentă a basarabenilor (marea foamete din 1946-1947), ci şi una socială. Piesa este foarte puternică, are un impact direct, avînd în centru un fragment al istoriei Basarabiei, iar spectatorii sînt la fel de implicaţi ca actorii (la sfîrşitul piesei am văzut mai mulţi oameni marcaţi de eveniment, unii chiar cu lacrimi în ochi (şi nu numai femei, şi nu numai bătrîni!).

            (La premieră în sală au fost cei doi copii ai scriitorului, soţia, nepoţii şi mulţi foşti elevi de-ai săi, Alexei Vakulovski decedînd în 2006, la numai 56 de ani, înainte să-i fie cartea publicată, înainte să vadă această piesă sfîşietoare, care l-ar fi impresionat cu siguranţă, mai ales că unul dintre personaje e mama dumnealui, Maria Vakulovski).

            „Copiii foametei. Mărturii” este cea mai nouă piesă dramatică pusă în scenă la Teatrul Naţional „Mihai Eminescu” din Chişinău, spectacol care a avut premiera pe 27 şi 28 mai 2014 şi care a fost aleasă să încheie prima parte a stagiunii 2013-2014 (pe 1 iunie). Dacă n-aţi prins bilet la cele cîteva reprezentaţii dinainte de a intra în vară vă puteţi considera norocoşi, pentru că aveţi de văzut un spectacol unic, o piesă-eveniment! Vizionare utilă!

„Copiii foametei. Mărturii” de Alexei Vakulovski

Regia: Luminiţa Ţâcu

Cu: Doriana Zubcu-Mărginean, Snejana Puică, Iurie Focşa, Iurie Radu, Draga-Dumitriţa Drumi, Leo Rudenco, Diana Decuseară, Ghenadie Gâlcă şi Alexandru Pleşca

Teatrul Naţional „Mihai Eminescu” din Chişinău

http://tiuk.reea.net/index.php?option=com_content&view=article&id=3076

Premieră la Teatrul Naţional Mihai Eminescu

 

O noua premieră în lumea teatrului. Spectacolul document “Copiii foametei”, în regia Luminiţei Ţâcu va fi jucat de actorii Teatrului Mihai Eminescu. Astăzi a avut loc repetiţia generala.

Spectacolul,dupa Alexei Vakulovschi  este o tristă relatare a suferinţelor omeneşti din perioada anilor 1946-47, când foamea  înghiţea fară milă mii de oameni. E un subiect cutremurător, care scoate la iveală  întâmplări , cazuri, amintiri ale celor care au fost victimele acelei perioade din satul Antoneşti, raionul Ştefan Vodă.

Diana  Decuseară ,   Actriţă , Teatrul Naţional Mihai Eminescu: «Noi lucam de 2 luni la acest material  sigur ca la inceput toata lumea plingea când citeam materialul , dar mai apoi pur şi simplul am dat la o parte emoţiile si am incercat sa facem in asa fel incit ca oamenii sa inteleaga despre ce e vorba».

Tânăra regizoare Luminiţa Tâcu are curaj să transpună în scenă subiecte care până nu demult au fost tabu, încercând să pună în flagant problema, dar şi să ofere o bună lecţie generaţiilor de azi.

Luminiţa Tâcu, Regizor : «Daca ati  reusit sa observati  citeva fragmente ati vazut ca persoanjele  pe care le povestec deci ei ramin detasati  de personaje . Aici am lucrat foarte mult timp pentru ca asa gen de texte  de foarte multe ori poat fi o capcana  pentru ca tentatia de  a juca aceste personaje ori eu am considerat ca noi nu avem dreptul sa le jucam. Ei sunt cei car au trecut prin perioada aia  si au supravetuit  datoria noastra este doar sa expunem aceste istorii».

Pe scenă ei sunt copiii războiului şi a foametei sunt cei care au avut curajul  să înfrunte acel coşmar şi să rămână oameni.Actorii mărturisesc  că le este сomplicat să interpreteze asemenea roluri, întrucat au pierdut  rude in acea perioada.

Alexandru Pleşca  ,Actor, Teatrul Naţional Mihai Eminescu: «Când am citit aceste mărturii , mi-am adus de o matusa de a mea atunci cind eram mic si ma duceam , la dinsa ea a trecut prin foamete  si cind imi dadea cite un ou  fiert  ea se mira cum eu il manic cu jumatate de felie de pine  si ea imi spune eu in timpul foametei daca avea un ou il mincam cu o maliga intreaga».

 

http://www.tv7.md/ro/cultura/o-noua-premiera-va-avea-loc-la-teatrul-national-mihai-eminescu/

„Copiii foametei…” la Timișoara

Spectacolul Teatrului Național din Chișinău „Copiii foametei. Mărturii” de Alexei Vakulovski în regia Luminței Țâcu a fost selectat pentru a participa la Festivalul Dramaturgiei Românești din Timișoara FEST–FDR 2015. Actorii Teatrului Național „Mihai Eminescu” din Chișinău vor juca astăzi „Copiii foametei…” în Sala Mare a Teatrului Național „Mihai Eminescu” din Timișoara. Premiat la Gala UNITEM–2015, spectacolul „Copiii foametei. Mărturii” e un document tulburător despre foametea organizată de regimul stalinist în Basarabia, în 1947.

Impresii ale spectatorilor:

Tudor Zbârnea, pictor, director al Muzeului Național de Arte Plastice:

„Am ieșit de la spectacolul ‚Copiii foametei…’ zguduit, nu am putut vorbi până acasă, apoi câteva zile nu-mi puteam reveni. Desigur, știam multe despre foametea organizată din 1947, dar acum am simțit-o. Este cel mai bun spectacol văzut de mine în ultimul timp la Chișinău”.

Teodor Ciorici, economist:

„Copiii foametei. Mărturii” e un spectacol foarte emoţionant, dureros. Totuşi, vedem în el şi o speranţă. Oamenii erau înfricoşaţi de foamete, de moarte, dar sperau că vor scăpa cu viaţă. E greu să vorbeşti după un astfel de spectacol, ai un nod în gât. Sunt emoții firești. Să ne bucurăm de ziua de azi, dar să nu uităm ce a fost în trecut”.

Veronica Malancea, juristă, originară din satul Antoneşti, Ştefan-Vodă:

„Sunt foarte mişcată, ‚Copiii foametei’ conține unele istorii povestite şi de rudele noastre. Eu sunt din satul Antoneşti, Ştefan-Vodă, personajele acestui spectacol sunt din satul meu. L-am cunoscut pe Alexei Vakulovski, autorul cărţii ce a stat la baza acestui spectacol. El a fost profesor de limbă şi literatură română în şcoala noastră. Şi soţia domniei sale a fost profesoară de română în şcoala din Antoneşti. Este important ca mai mulţi oameni să cunoască aceste pagini din istoria noastră. Spectacolul ne răvăşeşte, ne face mai sensibili faţă de tot ce ni se întâmplă”.

Anatol Malancea, manager:

„Şi eu sunt din Antoneşti. Soţia lui Alexei Vakulovski, doamna Sofia, mi-a fost dirigintă în şcoală. Unele istorii din „Copiii foametei” îmi sunt cunoscute, mi le-au povestit bunicii şi consătenii. Un personaj din spectacol vorbeşte despre o femeie care a ascuns grâul în perete ca să nu i-l ia activiştii sovietici. Acea femeie e străbunica mea, Hartina. E foarte necesar acest spectacol, măcar din el să afle generaţiile de astăzi despre foametea din 1947. Mulţi din cei pomeniţi în spectacol nu mai sunt în viaţă, astfel le păstrăm memoria. Avem un trecut trist, tragic, dar e o parte din identitatea noastră. Spectacolul ne dă multe lecţii, ne dă de gândit: pe ce punem preţ, care ne sunt valorile, cât de puternică e credinţa noastră?”

Alexandru Zaim, programator:

„Mi-au plăcut foarte mult actorii, au exprimat cu sinceritate suferinţele personajelor, au creat o atmosferă a groazei, a fricii. Personal, mi-a fost interesant să urmăresc cum se descurcau oamenii în perioada foametei, cât de uniţi erau, cum se ajutau unii pe alţii. A fost o foamete organizată de puterea sovietică, regimul a distrus intelectualitatea, dar cred că accentul trebuie pus pe dorinţa oamenilor de a rezista, ei au fost tari, au supravieţuit şi rămân un exemplu pentru noi”.

 

Consemnare: Irina Nechit

http://www.jc.md/?s=Copiii+foametei...+la+Timisoara